Cărți poștale

Ce liniște îmi dădeau bunicii, pe când mai trăiau. Îi știam acolo, în casele lor, unde mergeam des, și asta îmi dădea liniște, de mică. Când mă temeam de învățătoarea nebună, de examene, de ratarea în orice forma, de sâcâielile colegilor, de frigul gri și de zloata iernilor din anii 80. În verile lungi și în toamnele incerte, când orice scriam în “compunerea de după vacanță” era greșit, pentru ca bunicii mei erau orăseni si nimic nu se potrivea cu asteptările. Ei, cei care văzuseră lumea și care trăiseră vremurile grele. Mereu când mă agita ceva mă gândeam că ei sunt bine, acasă la ei și data viitoare când o să trec pe acolo o să le cer un sfat, o părere, o poveste. Pe urma când am plecat, de oriunde trimiteam câte o carte poștală – întâi lor. Acum 30 de ani din Elveția. Pe care într-o zi am văzut-o cu ei alături. Erau însoriți, bunicului parca nu-i venea să creadă că e iar acolo, că se plimba pe un deal cu vie unde nu mai fusese de 60 de ani – știa toate cărările cu ochii închiși.
Acum 20 de ani le scriam din Maroc. Și părea că ei o să fie mereu acolo. Eu mereu în călătorii, din ce în ce mai lungi și mai îndepărtate, din care reveneam cât să trec pe la ei pe acasă – ei mereu însoriți, senini, înțelepți. Apoi m-am întors – dar ei deja plecau, încet încet, întâi cu mintea, apoi cu totul.

De o vreme nu mai sunt, se face anul de când nu mai e nici Mutti, ultima dintre ei. Trebuie să-mi găsesc liniștea în mine și îmi iese prea rar.