Bucuresti 2057

Un text despre București din 2057, când fiul meu va avea vârsta mea de acum.
Toate fotografiile sunt realizate de Stefan Tuchila in cadrul proiectului Ultimul Etaj.


Text in English here.

Dragul meu,

Ai câștigat alegerile… Felicitări! Să fie într-un ceas bun.

Cumva însă ne așteptam. De când erai mic mă întrebam cum ar fi sa ajungi într-o zi în fruntea acestui oraș pe care l-am iubit atât, l-am părăsit apoi și l-am regăsit mult mai târziu: haotic, dinamic, chinuitor. 

În fond, semnele se arătau de pe-atunci. Într-o dimineață de vară ne-ai zis “Azi sunt primar! Poftiți la mine în birou” și ne-ai invitat în capătul balconului, în pampers și cu un tricou roșu, hotărât. Am râs noi, dar parcă se potrivea. Aveai doi ani jumate, stăteam încă pe Splai, în “blocul cu zei”, prin fața căruia Dâmbovița curgea tristă într-un canal cu pereți de beton. 

Acum ai vârsta pe care o aveam eu atunci. S-au schimbat multe între timp. Mă întreb ce schimbări o să aduci tu. 

***

Se știe că viitorul e în densificarea locuirii, adică în orașe, desigur. Până la urmă traiul urban e cel mai eficient, drumurile-s scurte și diversitatea e proporțională cu dimensiunea: cu cât e orașul mai mare, cu atât oferă mai multe șanse tuturor: divertisment, cultură, locuri de muncă, educație. 

De aici vine magnetismul orașelor mari. Un oraș mare își poate permite o varietate de localuri, grădină botanică, universitate, operă și un transport în comun excelent. Sub 1 milion de locuitori nu se poate vorbi de metrou, o investiție scumpă, pentru care e nevoie de o masă critică de utilizatori. Cu cât e folosit de mai mulți, transportul în comun devine mai rentabil. Cel mai bun exemplu e tramvaiul, tradițional mijloc de transport electric: cu cât îl folosesc mai puțini, devine mai scump de întreținut și mai neglijat. Dacă scădem sub un anumit prag, nu ni-l mai putem permite, și ajungem să mergem toți cu mașinile personale.

Se spune că orașul e un organism eficient, însă asta e valabil doar atâta timp cât e administrat corect. Orice sistem administrat prost duce la neîncredere în autoritate, corupție, instabilitate politică și în final la scădere economică, la sărăcie. E un cerc vicios, se creează sectoare de populație vulnerabile, care depind mai mult de administrație și ajung mai expuse abuzurilor. 

Într-un asemenea context nu e de mirare că nivelul de agresivitate crește proporțional cu complicațiile la care e supus cetățeanul pentru a obține servicii de bază. De aceea majoritatea orașelor din top 10 în statisticile cu calitatea vieții sunt din Elveția și Germania, iar București se află tradițional în jumătatea inferioară a clasamentului. 

Pe primul loc concurează de ani buni Viena cu Zürich, orașe în care te orientezi ușor, în care cetățenii au încredere în edili, care la rândul lor îi tratează cu respect și îi ascultă: sunt exemple de bună guvernare. Aceasta este de obicei participativă: locuitorii cartierelor iau parte la deciziile și la bunul mers al orașului împreună cu profesioniștii, iar administrația ia hotărâri în mod transparent. În București grupurile de inițiativă civică au apărut în urma unor conflicte de interes între primării și cetățeni începând cu 2010.

***

La ultimul cutremur mare, în 2027, tu aveai 10 ani. Administrația ratase monumental să facă față dezastrului, crescând enorm numărul victimelor, așa cum se întâmplase și la incendiul din Colectiv, în 2015, doi ani înainte sa te naști, când muriseră mai mulți oameni în spitale decât în incendiul propriu-zis. De atunci înainte bucureștenii au învățat și societatea civilă s-a organizat mai bine, implicându-se în operaţiuni de pregătire pentru molime și reacție în caz de seism. 

Anii 2020 au fost un deceniu agitat: a început cu pandemia Covid-19 și a continuat cu mișcările de extremă dreapta, de parcă Europa se săturase de democrația cu greu câștigată în Est cu 30 de ani mai devreme: din Franța până în Polonia și din Ungaria până în Germania, așteptările multora fuseseră dezamăgite, și noii extremiști călcau senin în picioare drepturile minorităților, femeilor și categoriilor vulnerabile. Însă au învățat apoi, cu greu, după demonstrații violente, că oraşele trebuie să fie în primul rând comunități: un oraş fără oameni nu ar exista.

Multă vreme orașul nostru fusese renumit peste hotare pentru dinamica sa deosebită, șansele pe care le oferea tuturor, pentru ieftinătatea băuturii și viața socială bogată. Un fel de paradise city, ca Mahagonny al lui Brecht, „un loc al plăcerilor, în care nimeni nu lucrează, toată lumea bea, joacă, se ceartă și merge la prostituate, tot ceea ce contează este dacă îți poți permite serviciile.

Toleranța la opinii, stilurile de viață diverse și relativa siguranța socială au scăzut în timp, pe măsură ce orașul a fost administrat din ce în ce mai prost și a devenit mai cald. Asta s-a reflectat în cifre: după 1992 mirajul nu a mai ținut și populația a început să scadă spre 1,8 milioane de locuitori. 

Cei 30 de ani care au urmat prăbușirii regimului totalitar în care am crescut eu au însemnat o tranziție devenită parcă eternă. Generația mea a îmbătrânit așteptând ceva care nu se mai întâmpla. Pe atunci, străzile erau atât de pline în orice zi a săptămânii, încât ai fi zis că nu lucra nimeni în birourile pe care le tot construiau dezvoltatorii imobiliari. 

În 2020 a venit pe neașteptate pandemia care a schimbat totul. Din păcate, tocmai greul și catastrofele ne învață, nu creștem din situațiile ușoare. Cu fiecare cutremur, incendiu și pandemie, oamenii învață să construiască mai sigur, introduc norme de securitate și igienă și modernizează dotările edilitare, regândind regulamentele urbane și adaptându-le la viața actuală, cum au făcut în evul mediu, amplasând fântâni la fiecare răspântie mai importantă.

Încet, clima s-a schimbat peste tot: în București, temperatura medie a crescut cu câteva grade, care au fost susținute de ambuteiajul continuu și mai ales de “toaletarea” copacilor. Odată înlocuită umbra lor răcoroasă cu aere condiționate care picură în capetele trecătorilor din aprilie până în octombrie, făcând verile mai greu de suportat. 

Bucureștenii au devenit migranți climatici, refugiați către munți vreme de câte patru luni pe an. Însă fluxul sufocant de mașini nu s-a redus pentru că ar fi înțeles lumea ceva, ci abia după ce s-a ajuns la o criză: exasperați de ambuteiajul continuu de pe DN, prahovenii se apucaseră să incendieze mașinile mari și negre cu număr “B”. 

De aceea s-a săpat atunci tunelul Băicoi – Brașov și s-a făcut în fine autostrada Pitești – Sibiu, care unește Muntenia cu Transilvania. 

Un oraș din care oricine își poate permite să fugă de caniculă ajunge semi-părăsit o treime din an – și sufocat de mașini în restul timpului. Multe localuri nu pot face față acestui flux variabil și ajung să-și închidă porțile pentru totdeauna, sărăcind peisajul culinar. Nu mai poți merge „“la  chinezul de pe Occidentului”, „“la Frog”, „“la turcul de pe Viilor”, „“la ruși”, ajungi să comanzi totul online. Dar nu pentru mâncare ieșeai în oraș, ci pentru divertisment, ca să te vezi cu lumea. Care însă nu mai ieșea nici ea de când cu pandemia. Odată cu restaurantele dispar și cârciumile și dacă nu mai ieși, mai dispare un motiv pentru a sta în București. Atunci ai putea sta și în alt oraș, care-ți oferă mai mult. 

De ce să te chinui într-o capitală pusă pe butuci de atâtea administrații incompetente și hrăpărețe, cu locuri de parcare insuficiente, clădiri cu risc seismic, creșe și școli închise sau suprasolicitate, parcuri neîngrijite și cotropite de concerte și festivaluri care terorizează cu decibelii lor cartiere întregi? O vreme lumea a mai lucrat de acasă, apoi a realizat că lucrurile nu se vor schimba prea curând și că e preferabil să se mute într-un oraș mai mic, care funcționează însă mai bine. 

Înțelegând asta, cine a putut, a plecat atunci la Cluj, la Iași sau la Constanța, unde serviciile erau mai ieftine, zonele verzi mai aproape și-ți dădeau liniștea. La ce bun un „Green Village” pentru care trebuia să traversezi orașul în traficul infernal? Petreceai în mașină ore pe care le-ai fi putut petrece cu cei dragi. Și ajungeai acasă complet agresiv – „câți isterici erau azi în trafic!” Ajunsesei chiar tu unul dintre ei..

În orașul mai mic și venitul tău era poate puțin mai mic – dar totul era mai ieftin și la îndemână – atât de practic! 

Călătorind mai puțin și mai chibzuit, lumea a adus acasă modele de viață care nu se mai potriveau cu “more is more” și „“legea e pentru fraieri” ale anilor 2010-20. Adversitatea față de opulență, combinată cu noile norme sanitare au dus în timp la schimbări profunde ale locuirii în oraș. 

***

Când izbucnise pandemia și au fost obligați să stea în case la primul lockdown, martie – iunie 2020, bucureștenii au început să-și descopere proximitatea. Pe atunci făceam curatoriat pentru evenimentul Street Delivery, care se întâmpla de 15 ani mereu pe strada Verona, pe care își propusese să o transforme în axă verde, pietonală, de la est la vest. Ca urmare a noilor reglementări, în acel an evenimentul a fost spart în insule prin tot orașul și tema lui s-a numit ReSoluții. Au fost atunci premiate proiecte care propuneau îmbunătățirea spațiului din preajma casei. 

Pâna în toamna 2020, unele din aceste mici proiecte au crescut, prinzând rădăcini și au început să fie reproduse apoi în alte cartiere. Treptat pe acoperișurile multor blocuri au apărut straturi de flori și stupi, întâi pe cele din jurul Cișmigiului și în grădinile din cartierul Dorobanți, apoi în Pantelimon și Militari – deși eram pe atunci singura capitală europeană în care apicultura nu era încurajată, ci chiar explicit interzisă. Ceea ce este absurd, pentru că mierea „de oraș” e chiar mai curată decât cea „de țară” pentru că albinele pot filtra noxele, dar nu pesticidele din mediu. În mod paradoxal, printre primii guerilla gardeners au fost chiar dintre angajații Palatului Parlamentului, care plantaseră o mică grădină de zarzavat chiar în curtea acestuia.

Pandemia din 2020 a grăbit unele schimbări care începuseră de ceva vreme. Printre ele a fost regândirea spațiului urban. Întai au ieșit din uz mall-urile, mari, rare, în care se înghesuiau odată oamenii – ele oricum aminteau populației de isteria consumului ce a urmat sărăciei din anii 1980. În unele cartiere lipseau pe atunci spațiile comerciale aproape de tot – acolo a fost susținută apariția piețelor volante, două-trei zile pe săptămână, cum era deja cea de pe colțul Universității, unde mergeam joia și vinerea cu tine-n cărucior și mai târziu pe bicicletă, să luam mure, gutui și telemea. 

S-au lărgit trotuarele, a scăzut importanța mașinilor, care ajunseseră să egaleze numărul de locuitori în 2021, înfundând străzile de luni până vineri și dispărând misterios în weekend. Au ieșit în fine din modă SUV-urile lătărețe și greoaie, care își permiteau să blocheze mai multe locuri de parcare deodată, status simboluri pe care nimeni nu și-ar fi permis să și le cumpere din salarii. 

Irosirea resurselor în sine a devenit marca parveniților din vremuri apuse. Small is the new big, știa de-acum orice copil, iar copiii au devenit mai chibzuiți decât părinții și bunicii lor, preferând experiențele în locul averilor.

S-a introdus pietonalizarea temporară: pe multe străzi se interzice circulația mașinilor pe timpul serii, ceea ce a încurajat localurile din cartiere.

Încet, lumea a început să perceapă în fine spațiul public ca fiind al tuturor, nu al nimănui, așa că s-au demodat și gardurile înalte. O stradă cu garduri de 3 metri devine un drum între metereze, nu e plăcută și te face să te întrebi “Ce au aici așa important de ascuns? 

Apoi în jurul orașului a crescut o centură de sere și grădini comunitare pe care le poți închiria anual, pentru a crește legume aproape de casă. Au revenit în vogă străzile mici, umbrite de pini și stejari. E ușor să te orientezi prin orașul nostru, au fost puse indicatoare și infografice peste tot, în speranța că se vor întoarce acum pentru calitatea serviciilor turiștii care veneau odată pentru… băutura ieftină.

Lumea a înțeles că răcoarea e asigurată în primul rând de umbră, nu de aere condiționate care încălzesc în jur și costă aiurea. Astfel au fost dotate clădirile cu jaluzele pe fațadă și brise soleil

Inspirați de modelul orașelor grecești, edilii au introdus programul „Umbra” – o soluție ieftină și care transforma apartamentele în sere și uniformiza fațadele, în locul programelor de anvelopare termică cu care se chinuiseră prin 2010-20. 

Pentru a descongestiona străzile și a crea spații de socializare aproape de casă, parterurile blocurilor au fost transformate în magazine de cartier și în locuri de parcare. S-a început plantarea arborilor pe ambele părți ale străzilor și la orice intersecție posibilă s-au făcut parcuri mici în locurile eliberate de mașini. Acum ai acces la spații verzi pe orice colț de stradă, nu mai e nevoie să călătorești până la un parc. Seniorii și mamele cu copii mici au fost primii care au profitat de aceste îmbunătățiri.

Odată cu deschiderea pentru modelul grecesc de oraș, potrivit climei aride, de stepă de aici, s-au introdus și alte învățăminte din experiența elenă, unde evident tonul fusese dat de capitală: Atena era pe atunci oricum unul din cele mai dense orașe din Europa, după ce crescuse în mai puțin de două sute de ani de la 4000 de locuitori, adunați ca într-un sat mai mare în jurul ruinelor istorice la 1833, la 3 milioane în 2020

Pentru a putea primi valul de imigranți greci veniți din Asia Mică începând cu 1920, atenienii inventaseră și reproduceau la nesfârșit în orice cartier polikatoikia,  un tip de imobil de 4-7 etaje, cu structură simplă, de beton, care reprezintă între timp majoritatea covârșitoare a construcțiilor din orașele grecești. Cele construite inițial respectau regulile de urbanism și erau plăcute, cu tavane suficient de înalte, cu apartamente de 100m2 și balcoane prietenoase, însă după anii 1960 calitatea construcțiilor a început sa scadă în favoarea profitului.

Ne gândeam noi atunci măcar să nu repetăm greșelile atenienilor: prioritizarea intereselor dezvoltatorilor imobiliari, cu ignorarea regulilor de dezvoltare urbană, care au dus la construirea unor blocuri mult prea aproape unele de altele și “față în față”. Pentru a le face loc, atenienii își demolaseră clădirile mai vechi, clasiciste.  

Dar asta se întâmpla deja oricum la noi, până și în parcurile “retrocedate” și exploatate imobiliar. Apoi, reproducerea aproape identică a aceluiași model anost de clădire pe orice teren. Cât mai înaltă! Și cât mai ieftină să fie! Dar cu apartamente scumpe, mari, rezidențiale, cu o medie de 75m2, de la 3 camere în sus, contrazicând nevoia bucureștenilor de apartamente mici și mai accesibile. Pe acestea, generația mea le greșise deja. 

Rămăsese doar fetișizarea substanței istorice, principiul pe care Atena își construise întreaga identitate modernă. Din lipsă de interes și de educație și din cauza situației neclare a proprietății, bucureștenii își neglijaseră timp de decenii patrimoniul – sau ce rămăsese din el după sistematizarea și demolările comuniste. Asta mai lipsea, să sară acum în extrema opusă, transformand în Art Deco fals fațadele de bloc din anii 1980.

În fond, București avea multe în comun cu Atena, sora lui mai mare din toate punctele de vedere. 

Însă marea îi lipsea. Capitala noastră apăruse în mijlocul Bărăganului semiarid, într-un pliu al terenului erodat de Dâmbovița, ca târg la răscrucea unor rute comerciale între Levant și Europa de Vest. Clima de aici fusese mereu relativ aspră, cu extreme termice, chiar și înainte de criza climatică, dacă e să comparăm cu majoritatea așezărilor din zonă, care se aflau “sub munte” sau la o apă mai mare, navigabilă.

În timp, orașul a tot crescut, cel mai mult în timpul industrializării, și s-a triplat între 1912-1948, depășind 1 milion de locuitori, apoi într-un nou val după 1966, cu centralizarea forțată de comuniști, ca să ajungă la peste 2 milioane în 1992. 

Ca în Atena, orașul se dezvoltase fără consistență, deloc armonios în învălmășeala de stiluri și forme, multe din ele care se contraziceau încă de când apăruseră (cum ar fi neoromânescul tradițional cu modernismul liberal la final de secol XIX și început de sec. XX). Crescând rapid și cu administrații schimbătoare, care nu apucau să termine de realizat proiectele începute, orașul fusese lovit de diverse sistematizări, toate începute și neduse la bun sfârșit. 

Așa s-au împământenit aici haosul, heterogenitatea urbană, reflectate în felul în care se amestecă stilurile arhitecturale și conviețuiesc detalii din micul Paris cu o mică Moscova și cu un mic Istanbul. Fiecare făcea ce credea de cuviință, închidea balcoane, personaliza fațada, trăgea un gard pe unde i se părea mai avenit. Abia după pandemia din 2020 au reapărut balcoanele deschise, după ce fuseseră atâta timp folosite ca spații de depozitare. În fond, balconul este cel ce ține umbra trotuarelor și fațadei și oferă un spațiu semi public, în care poți interacționa cu alții și pe timp de lockdown, fără riscul de a te molipsi (distanțare socială îi spuneau pe atunci). 

Iar râul, batrâna Dâmbovița, pe firul căreia se întemeiase odată orașul, a devenit centrul de interes absolut. La un concurs organizat de Ordinul Arhitecților în 2020, proiectul câștigător a propus o serie de poduri care mutau acțiunea din centrul orașului direct PE râu, schimbând malurile cu aspect de canal industrial, făcute la iuțeală în anii 1980, în veritabile grădini în pantă. 

Apa a devenit tema esențială a capitalei: sunt acum peste tot bazine de înot, ștranduri și, mai ales, fântâni cu apă potabilă! Nimeni nu ar mai cumpăra astăzi PETuri cu apă de la magazin, ca pe vremea mea. Plasticul de unică folosință ajunsese oricum o absurditate și Uniunea Europeană a interzis folosirea lui începând din 2019 pentru a proteja râurile și mările.
S-au redescoperit izvoarele naturale ale orașului, ca Bucureștioara. În parcuri s-a revenit la WC-uri publice cu apă, convertite în restaurante după anii 1990. Odată cu noua administrație aleasă în 2020, toată lumea a înțeles ce biznis fuseseră contractele private pentru WC-uri publice, nepotrivit numite “eco.” 

Acum lacul Herăstrău e curat, se organizează aici regulat întreceri de înot, culminând cu marea traversare din Aprilie, la care 300 de oameni înoată de la Pescăruș până la elegantul pod pietonal de sub pasajul de cale ferată.

S-a văzut că de fapt nu densitatea în sine deranjează, ci calitatea designului urban din zonele densificate. Marele deal interzis pe care se aflau Palatul Parlamentului și Catedrala Mântuirii Neamului, înconjurate de un zid și păzite de jandarmi, a fost deschis publicului în 2025 și parțial convertit în cartier high rise. Pe locul unde fusese odată băgat în pământ stadionul Republicii și complet distrus cartierul Uranus, s-a construit baza sportiva cu același nume, cu bazinele de înot și arena deschisă, cum era odată renumitul ștrand Kiseleff unde mergeam când eram mică la cursuri.

Cartierele vechi și liniștite, cu străzi întortocheate, cu copaci care asigură destulă umbră vara și frâng crivățul iarna, creând un microclimat mai blând, sunt foarte apreciatepentru scara lor umană. 

Dacă apar aici câteva blocuri P+14, contrazicând reteaua urbană mărunta, infrastructura nu face față și colapsează: cu blocuri făcute rapid pe bani puțini, fără design și cât mai înalte, printre case mai mici și elegante, care s-au păstrat în timp, canalizarea devine insuficientă, trotuarele și parcurile se transformă într-o mare parcare, străzile înguste neputând prelua atâta trafic. Avantajul de a locui într-o casă urâtă este că pe a ta nu o vezi din afară. Însă dacă în jur încep să apară multe asemenea blocuri, densitatea cartierului depășește posibilitățile acestuia și oamenii încep să se certe pe locurile de parcare, spațiul verde dispare sub mașini, piețele sunt sacrificate pentru a fi înlocuite cu baruri cool, unde vin oameni să petreacă mai ales sâmbătă seara, dar spațiul public ramane mort în restul săptămânii. Astfel, calitatea vieții urbane scade în zonă, anulând motivul investiției dezvoltatorului. 

În timp s-a văzut că merită respectate reglementările urbane și densitățile stabilite în PUZ-uri.

În restul orașului se merge acum pe conversia spațiilor existente. Miile de birouri goale se transformă treptat în apartamente șic, mall-urile au devenit centre comunitare, iar vechile spații industriale și clădirile de patrimoniu sunt restaurate în cadrul unui program susținut de primărie. Pentru a fi apoi reactivate cu funcțiuni diferite. 

În primă instanță s-a început cu un program de scutire de taxe pe două decenii pentru cei care investeau în salvarea patrimoniului. Aceasta e o operațiune costisitoare, întrucât prevede atât consolidarea structurii, cât și refacerea detaliilor. Însă dacă sunt reproduse peste tot aceleași clădiri mari cu arhitectura anonimă, repetată în orice climă și relief și lipsită de istorie vie, orașul devine anonim – puțini ar vrea sa meargă ca turiști la Pyongyang pentru arhitectura apăsătoare cu detalii care se repetă la nesfârșit, care îți urlă în față că nu există individualism și că sistemul e mai tare decât oricine. 

Pe măsură ce structurile de patrimoniu au reintrat în circuit, primăria a restaurat și refuncționalizat o parte din ele, începând cu parking Ciclop de la 1923, o parcare istorică în mijlocul orașului și hanul Solacolu, devenit centru cultural după expropriere, în jurul căruia s-a reactivat toata zona căii Moșilor Vechi, unde erau odată atelierele și manufacturile meșteșugarilor.

Așa a început și reorganizarea cartierelor: nu mai există cartier dormitor ca Bercenii sau cartier- corporatist ca Pipera, între care să facă bieții oameni naveta zilnic. S-au introdus funcțiuni diferite în toate cartierele, sunt parcuri, stranduri și arene de sport, grădini de vară – cinema. Și se poartă locurile de muncă part-time cu program de lucru decalat, mai liber, birourile fiind prioritizate pentru familiști și persoane care nu pot lucra acasă.

Cu mare succes, după alegerile din 2024 s-au introdus cele 20 de districte metropolitane în locul sectoarelor în forma de pizza. Fiind unități administrative mai mici, edililor le e mai ușor să răspundă de ele, să știe problemele, nu mai sunt situații ca înainte, unde aveai în același sector piața Unirii din buricu’ târgului și aleea Livezilor din Ferentari, din care cea din urmă apărea la știri doar în preajma alegerilor.

Administrația în sine s-a schimbat complet. Edilii se plimbă regulat pe străzi, la oră de vârf și pe orice vreme, cu transportul în comun, pe jos sau cu bicicleta, fără șofer și fără pază, ca să urmărească bunul mers al lucrurilor din orașul lor, pentru că au învățat că nu poți ști cu adevărat care sunt problemele orașului tău dacă locuiești în afara lui și-l traversezi doar la bordul unui SUV cu șofer și pază, cum făcuseră cei mai mulți în primele decenii ale secolului.

Oricum, numărul paznicilor a scăzut enorm. Vremurile cu secretare țâfnoase, bodyguard care face triajul la Urgență, pază la farmacie și la magazinele alimentare au apus demult. 

Serviciul public a ajuns o chestiune respectabilă și respectuoasă: nu ești bugetar ca să stăpânești sau abuzezi cetățenii, ci ca să-i servești. Cu servicii bune, toată lumea profită.

A fost apoi reforma educației. Întâi din cauza lipsei de spațiu rezultate în urma noilor norme sanitare (pandemia!), orele de școală au început să se țină în muzee, în sere, în parcuri și grădini, și în bazine de înot. Văzându-se rezultatele excelente și fiind nevoie de suplimentarea personalului, acum cu clase mult mai mici, de 10-15 copii, schimbările au continuat: pe lângă profesorii clasici au început să predea profesioniști din domenii diferite, măcar câteva ore pe săptămână. A devenit la modă să lucrezi în serviciul public. 

Vechile clădiri ale școlilor sunt acum centre comunitare, cu spații publice pentru riverani, folosite mai ales de oameni tineri, însă deschise și seniorilor, cu biblioteci și săli multifuncționale. Regulat se fac aici antrenamente pentru reacția în caz de seism: lumea a ținut minte de la ultimul mare cutremur că speranța e în societatea civilă, nu în sistem.

Cu toate complicațiile climatice și administrative – sau poate tocmai din cauza lor – București a devenit un oraș plăcut, cu spații publice diverse. Pentru care aveam de fapt mare potențial. 

Să vedem ce o să faci tu acum din el. Succes!

Dorothee Hasnaș, arhitect și manager cultural, a fost curator Street Delivery 201 5-2021 din partea Ordinului Arhitecților din România. A moderat “București Cotidian”, o emisiune live despre viața în cartierele capitalei, unde invitații au fost riveranii cartierelor și specialiști din diverse domenii caracteristice respectivei zone. Printre proiectele editoriale sale se numara forturi.ro, uranusacum.ro, maicugoldstein.ro si artaferoneriei.ro.

Casa de pe soseaua Kiseleff – Imagini din trecut – 1900 – 1948/9

 

Sandu Sturza, col. Radu Miclescu si sotia sa, Elsa, cu cainii, pe terenul de tenis din spatele casei

Aceasta casa, despre care am mai scris (vezi link-uri in josul paginei) a fost proiectata de arhitectul Ion Mincu pentru pictorul G.D.Mirea, caruia se spune ca i s-a epuizat bugetul inainte de terminarea constructiei. In anul 1900 a fost nevoit sa vanda casa, aflata pe Soseaua Kiseleff la nr. 33, pe un teren de 3’000 m2. (Nu stiu exact cat de mare era terenul la 1900, dar mergea pana in spate, pe strada B. St. Delavrancea).

Salonul, 1900

Casa a fost cumparata si terminata de colonelul Radu Miclescu, descendent al unei mari familii de boieri moldoveni, care a trait aici cu mama si sotia sa, Elsa.

Salonul, 1900, detaliu. Mama colonelului

Cele mai mari personalitati ale perioadei interbelice s-au intalnit aici, petrecand in baluri elegante ori venind saptamanal la jour fixe, ce avea loc in fiecare joi. Numele lor – Cantacuzino, Brancoveanu, Sturdza, Carp, Baleanu, Bals, Greceanu, Odobescu, pentru a aminti doar cateva, sunt astazi aproape disparute, pastrate in filele cartilor de istorie.

Olga Carp

Cine isi mai aminteste astazi de “Bâzu” Cantacuzino, unul dintre cei mai buni piloti ai Romaniei, care a trecut cu avionul sau pe sub Arcul de Triumf? Pentru aceasta isprava a fost suspendat din armata, insa rechemat dupa 6 luni..

Sanda Ghika, George Miclescu, Yvonette Baleanu, Didi Greceanu, Dodoi Crisovelony

Istoria anilor ce a urmat, unii dintre voi, din ce in ce mai putini, o stiu pe propria lor piele, altii – mai mult din povestiri.

La sfarsitul anilor ’40, comunistii au ocupat casa, nedandu-si macar osteneala s-o nationalizeze.

Colonelul Miclescu a refuzat sa o parseasca viu. A avut o viata lunga, locuind mai departe intr-o baie, timp de 40 de ani, in subsolul casei la care tinuse atat de mult.

Aceeasi fereastra, azi

In 1968 a venit la Bucuresti in vizita oficiala presedintele Frantei, Charles de Gaulle. Cum a ajuns, generalul a scos o lista cu nume, cerand sa-si vada in interval de 24 de ore fostii colegi de la Scoala Superioara de Ofiteri St. Cyr. Unii dintre acesti fosti colegi au fost luati atunci direct de la lagarul de la Poarta Alba, imbracati “bine” si adusi la Bucuresti; altii, ca Radu Miclescu, invitati sa vina numai decat – la primirea oficiala de la Legatia Franceza.

Colonelul si-a pus uniforma, a urcat treptele ce dadeau din subsol in curte, tinandu-se de o sarma ca “mana curenta” – si s-a dus la primire. Apoi, fara sa arate o urma de umilire, a coborat din nou in baia sa de la subsol, unde a trait si a murit la peste 90 de ani.

 

Fotografiile alb-negru de mai jos dateaza din perioada anilor 1930-1937.

 

Pozele color sunt din zilele noastre.

Coltul dinspre str. Ion Mincu

Vedere dinspre soseaua Kiseleff

“Villa Miclescu”

Gazda

Fereastra

Elsa Miclescu pe scara de la intrare

Elsa pe scara

La capatul scarii

Aici era scara

La dreapta era living-ul cu scara

O iarna din anii ’70

Fereastra spatiului, care trebuia sa devina atelierul pictorului Mirea

Pentru mai multe date despre aceasta casa, apasati linkurile de mai jos:

FOTOGRAFIILE, intr-o rezolutie mai mare, aici

Scurta poveste a familiei Miclescu

Partea 1: Prima intalnire

Partea 2: Update

“Casa Colonelului”, Andrei Pippidi in Dilema Veche 

Campania “Nu distrugeti Bucurestii de altadata”: Cum este lasata sa moara o casa boiereasca din inima Capitalei, Catiusa Ivanov, Hotnews.

Casa Miclescu, Kiseleff 35-37, Metropotam

Casele siberiene din lemn – ruinarea muta

Ciuhloma, la 550 km NE de Moscova, Rusia

Doua traditii sunt caracteristice nordului Rusiei din rastimpuri vechi:

Din cauza conditiilor aprige de viata, oamenii sunt nevoiti sa se ajute reciproc. Astfel s-a dezvoltat aici o societate cu mentalitate foarte saritoare si ospitaliera.

Din cauza acelorasi conditii dure de viata exista vechea traditie a colonizarii regiunii cu exilati pe motive politice. Acestia au avut o influenta puternica asupra dezvoltarii regiunii.

Irkutk a luat naştere din fortul cazac „Ostrog”, întemeiat pe malul râului Angara în secolul 17. Dupa construirea unui drum de legatura cu Moscova in cea de-a doua jumatate a sec. 18, orasul s-a dezvoltat intr-un centru important pe drumul intre Siberia, China si Moscova, pentru comertul cu blanuri, diamante, aur, matase, ceai si lemn. Avantul economic a fost urmat cel stiintific si cultural. De aici porneste in 1728 Bering in prima sa expeditie.

In Decembrie 1825 un grup numeros de nobili s-au rasculat impotriva Tarului Nicolae I. Revolta a fost innabusita si asa-numitii decembristi trimisi in exil in Siberia, multi dintre ei stabilindu-se cu familiile lor in Irkutsk. Decembristii au exercitat o influenta imensa asupra evolutiei culturale a orasului si imaginea lor este si astazi foarte prezenta in memoria comunitatii.

Wikipedia

©vladstudio.com

“Cu certitudine se poate afirma”, scrie decembristul Nikolai Bassargin, “ca sederea noastra indelungata in cele mai diferite parti ale Siberiei a contribuit pozitiv la evolutia spirituala a locuitorilor si relatiile sociale au fost imbogatite cu cateva ganduri noi si valoroase.

Daca socotim si influenta pe care au avut-o descoperirea campurilor aurifere si succesele industriale si comerciale in a atrage o seama de oameni harnici si destepti sa vina in Siberia, nu este de mirare ca s-au schimbat atatea lucruri in bine in aceasta tara in ultimii douazeci de ani”©

In vremea comunista a fost incurajata industrializarea; in cadrul valorificarii planificate a zonei Angara-Ienisei au fost construite in anii 1950 un lac de acumulare si o hidrocentrala. Astazi orasul este centrul administrativ al regiunii, a pierdut insa mult din importanta culturala si stiintifica. Casele vechi de lemn se zaresc printre blocuri sau decad tacute in padurile din jur.

© vladstudio.com

EnglishRussia, blogul de la care a pornit totul

Excursia fotografica in padurea de la Ciuhlome aici

Imagine din satelit a orasului Irkutsk aici

Revolta decembristilor

mai multe case din lemn aici

Douasprezece scaune, Ilf si Petrov – cea mai nostima carte ruseasca 1928

Workcamp August 2009, 30km de Irkutsk (germ.)

Siberia © wikipedia

Foc si ura – Castelul Bidache, 16xx – 1796

Aquitania, Franta

Acesta e drumul ce duce la Bidache, pe un deal indaratul copacilor se ridica mareata ruina a castelului ducilor de Gramont.

Castelul se afla in nordul satului, pe un promontoriu stancos, cu vedere spre valea raului Bidouze si catre drumul lui Napoleon (vezi poza de mai sus). O terasa din sec. 19 il leaga de localitatea Bidache. Astazi ruina ii apartine lui Antoine XIV., duce de Gramont. Castelul a suferit in timp numeroase modificari. 1523 a fost asediat si incendiat de trupele conduse de Charles V. sub ordinele Printului de Orania, incendiul l-a distrus pana la temelii. In prima jumatate a sec. 16 Charles de Gramont (1475-1544), arhiepiscop de Bordeaux si locotenent general de Guyenne, intreprinde importante lucrari de renovare. Arhitecti, mesteri artizani, sculptori si pictori sosesc in numar mare pentru reconstructie la Bidache.

Regele Charles IX si Caterina de Medici petrec un sejur la castel in 1565. Lucrarile de renovare continua pe intreaga perioada a sec. 16 si 17. Sub regele Ludovic al XIV-lea, Antoine al III-lea, maresal de Gramont gazduieste pe cardinalul de Mazarin, care apreciaza scara castelului ca fiind una din cele mai frumoase din Franta. Charles-Antoine de Gramont incepe in prima parte a sec. 18. reconstructia portilor monumentale care strajuiesc intrarea. In 1796, la Revolutia Franceza, castelul este din nou incendiat.
De atunci au fost incepute diverse initiative de restaurare, pana in zilele noastre ramase insa fara succes.

Astazi un proiect ambitios pentru pastrarea si renovarea ansamblului se afla in pregatire. Aceasta este varianta oficiala a povestii castelului, de gasit pe pagina www.bidache.org.

In vara lui 2007 am trecut intamplator pe langa ruina castelului, pe drumul de la Atlantic catre grotele de la Isturiz und Oxocelhaya. Ruina mareata ne-a fascinat intr-atat incat am intors masina si am incercat totul ca sa putem intra in ce a ramas din cladire. Niste oi pasteau linistite in ce va fi fost odata foyerul impunator, in spatele gardului de santier. O doamna isi adusese prietena, venita in vizita dintr-o alta parte a Frantei, in plimbare pana la gardul santierului. La intrebarea mea, cat mai dureaza lucrarile de renovare, a inceput sa rada, se mutase cu 17 ani in urma in sat si de atunci peisajul santierului nu inregistrase nici o schimbare.

La primarie mi s-a raspuns ca in vara lui 2008 va fi terminata restaurarea. Batranul senior de Gramont saracise si nu cedase voluntar castelul primariei, desi nu avea destui bani sa-l renoveze. Intre timp nici pagina de web nu a inregistrat vreun progres.

Daca e sa dai crezare spuselor oamenilor din sat, castelul dateaza din secolul 10. Seniorii de Gramont au fost dintotdeauna diplomati in serviciul Coroanei franceze. Unul dintre ei a fost trimis in Spania sa ceara in numele lui Ludovic al XIVlea mana Mariei Theresa. La intors, alaiul regal a facut popas aici, poarta impunatoare si terasa cea mare din spate, catre valea Bidouzei, s-ar fi construit ca sa poata avea loc marele bal de intampinare a alaiului.
In 1789 castelul a fost cedat comunitatii si a ars in 1796 (revolutia franceza 1788-1798). De atunci zidurile semete continua sa se ruineze neoprit.

 

©www.bidache.org

Oamenii din sat mai spun o alta poveste. Castelul ar fi de rau augur, de cand unul dintre duci si-a surprins nevasta cu seful grajdarilor si l-a impuscat pe acesta chiar in bratele ei. Ducele isi pierdu mintile si castelul arse in aceeasi noapte pana in temelii. Asta se intampla in 1786, de atunci nu s-a mai schimbat nimic pe sit.

Le este indiferent ce se intampla cu castelul, mi-au spus oamenii din sat. Nobilimea ar fi oricum degenerata si ei – ca basci – nu se simt deloc responsabili soartei Frantei si bogatiilor ei.

Vedere aeriana pe GoogleMaps aici

Desene cu reconstructia aici

Fotografiile primariei aici

©www.bidache.org

Casa de pe soseaua Kiseleff – 2 – update

Distrugeri nenatural de ordonate

Intre timp am aflat, cum imi dorisem, mai multe despre casa.

Dl. Pippidi scrie in Dilema Veche nr. 261 – 18 februarie 2009:

Casa a fost a pictorului G.D. Mirea şi, mai tîrziu, a colonelului Radu Miclescu. Se găseşte la nr. 33 din Şoseaua Kiseleff. Ceea ce a fost o mare grădină, acum în paragină, este un teren bun de construit care a stîrnit lăcomia afaceristului care a cumpărat casa. Cît timp se prelungeşte procesul în jurul acestei proprietăţi, operaţii nocturne se desfăşoară acolo ca să grăbească ruinarea. (…)

Am auzit că, într-unul din primele interviuri prin care şi-a declarat intenţiile cu care şi-a luat în primire funcţia, noul ministru al Culturii şi al Patrimoniului s-a referit la această casă. Fusesem de altfel informat că vor începe demersurile oficiale pentru exproprierea ei. De atunci însă trecuse multă vreme şi distrugerea nu s-a oprit. Fotografiile arată brutal ceea ce, de pe stradă, trecătorul doar zăreşte: acoperişul spintecat, geamurile sparte, bolţile rupte. Casa a avut o “grădină de iarnă” (cum ar fi lipsit? este un element caracteristic al arhitecturii de la 1900, acolo se întîlneau personajele lui Oscar Wilde), o seră cu pereţii de sticlă, acum făcuţi ţăndări. Din toate părţile, o vegetaţie nebună a împresurat şi se strecoară înăuntru. În pivniţă erau ciuperci de pe cînd trăia bătrînul colonel. Elanul cu care se revarsă viaţa sălbatică nu poate fi stăpînit.

Planseu smuls

Proprietarii de atunci, familia Miclescu, trebuisera sa-si abandoneze posesiile prin 1948, dupa cum rezulta din articolul aparut in Evenimentul de Botosani.
Casa nu a fost niciodata nationalizata, ci ocupata. Totusi, proprietarul a trebuit sa faca proces pentru a o recastiga. A pierdut la primele doua infatisari. Cand a vrut sa faca recurs, i s-a pus in vedere ca risca sa piarda totul, din cauza unui amendament la lege adus pe vremea presedintelui Iliescu. Atunci, considerand ca nu merita riscul si eforturile, s-a vazut nevoit s-o vanda, impreuna cu un alt teren, pentru mai putin de 10% din valoarea casei. Asta se intampla in 1994-96.

Casa purta stricaciuni de la cutremurul din 1977 si nu a fost reparata cum trebuie, dar in pivnita au fost pusi stalpi de sustinere.

Stie cineva mai multe despre zvonul cu expropierea ei?

Partea 1: Imagini din trecut

Casa Colonelului, Andrei Pippidi, Articol in Dilema Veche, nr.261 2009-02-18 |

Imagini mai noi pe Reptilianul – un blog curajos de explorare urbana

Cum tratam istoria – Palast der Republik, Berlin 15xx-2006

Piata Palatului, ca. 1900

Monumentul national Imparatul Wilhelm, in spate palatul, 1900

Sec. 16 – 1950, Castelul si Palatul

Pe Spreeinsel, insula din centrul Berlinului, s-a dus de-a lungul veacurilor o lupta apriga.

In 1443 principele Frederic al II-lea “Dinte de Fier” construieste un castel, menit sa controleze raspantia cailor comerciale fluviale. In 1465 acestuia i se adauga capela in stil gotic tarziu.

Palatul, ca. 1685, autor necunoscut

In sec. 16, la cererea principelui Joachim al II-lea, castelul medieval este in mare masura demolat si inlocuit de o resedinta impunatoare in stil renascentist. Palatul devine resedinta principala (de iarna) a principilor Marcii Brandenburg, mai tarziu a regilor Prusiei, respectiv a imparatului german.

Vedere aeriana a palatului, ca.1900Dupa Revolutia din Noiembrie 1918, care a transformat Germania din monarhie constitutionala in republica parlamentara democrata, palatul devine muzeu si este preluat cu chirie de diverse societati de cercetare stiintifica.

Schlüterhof, 1920-30

Puternic afectata in al doilea razboi mondial, cladirea a adapostit o vreme diverse expozitii.

Sali ca aceasta erau inca intregi dupa razboi

Postbellum – Paragina si Palatul

In 1950, Walter Ulbricht, secretarul general al comitetului central al partidului socialist SED, decide dinamitarea palatului, deoarece nu existau destule mijloace pentru reconstructia lui – dar mai ales pentru ca reprezinta “un simbol al nobilimii si militarismului prusac”. Dupa demolare (7 septembrie – 30 decembrie 1950), situl ramane teren viran timp de 23 de ani – dar este folosit cu mare succes ca areal pentru marsuri si serbari, ca tribuna pentru discursuri politice – si ca loc de parcare.

Demolarea.1950

Intre 1973 si 1976 pe locul fostului Palat al Berlinului se construieste Palatul Republicii. Deja numele arata schimbarea mentalitatii ce are loc odata cu venirea la putere a noului regim. Arhitect-sef este Heinz Graffunder, devenit apoi 1976-1988 coordonator de proiectare urbana al noilor cartiere de blocuri ale Berlinului, emblematice pentru noul stil socialist, Berlin-Marzahn si Berlin-Hellersdorf.

Palatul Republicii consta din doua volume exterioare masive, unite printr-o piesa centrala, dimensiunile ansamblului, de 180m x 85 m si inaltimea de 32m raportandu-se la constructiile invecinate, Consiliul de Stat (pe diagonala) si, in prelungire, Marstall. Marstall era initial cladirea grajdurilor imperiale, devenita in 1918 sediul unei divizii a Marinei (Volksmarinedivision), preschimbata in 1920 in Biblioteca Orasului, restaurata dupa al doilea razboi mondial sub titlul de “Academia de Arta”, astazi adaposteste Facultatea de Muzica)

Aici o comparatie cu o celebra constructie de la noi: Casa Poporului masoara 275m x 235m, la o inaltime de 84m deasupra solului si adancime 15 m subteran.

Palatul nou in aprilie 1976 © WikipediaPentru protectia ignifuga a structurii de fier s-au folosit ca. 5’000 tone spuma de azbest, echivaland cu 720 t minereu de azbest, aceasta fiind in anii ’60-’70 procedura – standard de protectie impotriva focului. Azbestul, un material cu proprietati termice exceptionale si rezistent la foc pana la 1000°C, fusese utilizat de la 1820 pentru hainele pompierilor si introdus apoi treptat in industrie, ajungand sa fie component in peste 3000 de produse foarte diferite (ciment, acoperisuri, material izolant, pasta de dinti, saci de posta, haine din fibre sintetice, nasturi si diverse materiale electrice, sub forma de eternit). Desi nocivitatea produsului se descoperise de la 1900 si, odata cu folosirea din ce in ce mai intensa, incepand cu anii ’70, rolul direct in aparitia cancerului pulmonar, folosirea azbestului a fost promovata de un lobby puternic, devenind in unele tari norma obligatorie in ignifugarea si izolarea termica a constructiilor. In RFG primul produs pe baza de azbest – spuma – a fost interzis in 1979.

Pe 23 Aprilie 1976 se inaugureaza cu mare pompa Palatul Republicii, care adaposteste Parlamentul RDG si o Casa de Cultura, deschisa poporului.

Serbare la palat in 1976 © Wikimedia CommonsIdeea construirii unei “Case a Poporului” nu era noua, ci aparuse deja in sec. 19 in cadrul miscarii muncitoresti, dand nastere unor constructii de proportii in Belgia, Franta (Centrul Georges Pompidou), Olanda, Suedia (Kulturhuset in Stockholm). Indeosebi in tanara URSS “Casele de Cultura” au devenit simbolul noii puteri de stat. In RFG caminele culturale erau construite mai mult de sindicatele muncitoresti, in RDG insa s-a dezvoltat pentru ele un nou tip de program in arhitectura.

Palatul Republicii avea foyeruri impunatoare, restaurante, o sala mare de spectacole si o sala de bowling, el includea un mic teatru, sali de expozitie, un lactobar (mai exista asa ceva in zilele noastre?), restaurante cu livrari deosebite, o filiala a postei, deschisa si duminica, o discoteca – si in plus – era pavat cu marmora alba importata din Suedia. In Berlinul de est neexistand in acea perioada alte locuri de intrunire si petreceri, palatul era foarte apreciat.

Sala mica adapostea Parlamentul RDG, iar sala mare, de forma unui hexagon simetric, de 67m latime si inalt de 18m, era locul evenimentelor culturale si congreselor. Datorita unor constructii scenice in pardoseala si tavan, dimensiunea salii putea fi modulata intre 170 si 1’000m2, cu locuri asezate de la 1’000 la 4’500 de persoane. Aici aveau loc si congresele de partid.

Postrevolutionem – Indoiala si Dezbateri

Pe 19. Septembrie 1990 cladirea este inchisa din motive de securitate sanitara – azbest! – si pentru ca nu se prevede asanarea ei. Totusi, intre anii 1998 si 2003 azbestul a fost indepartat, lasand deschise ambele optiuni, a consolidarii cat si a demolarii constructiei, acum curatata “la rosu”, pentru 35 de milioane €.

In urma diverselor concursuri de arhitectura pentru o conversie viabila, guvernul german a decis in 2003 demolarea structurii in favoarea construirii unui Forum Humboldt, care sa adaposteasca Muzeul Culturilor Extraeuropene, o biblioteca centrala si colectiile stiintifico-istorice ale Universitatii Humboldt. Fatadele de pe partea opusa raului Spree se vor reconstrui dupa modelul celor baroce ale palatului detonat in 1950. Totusi, avand in vedere costul de 590 milioane € pt. construirea forumului, s-a cerut o folosire temporara a structurii. In primavara lui 2004 aceasta a inceput sub numele de “Palatul Poporului”. Expozitii de arta si piese de teatru si-au gasit locul in structura in care amenajarile interioare fusesera inlocuite de tribune provizorii. In cadrul proiectului “Republica Fatadelor” vizitatorii au putut naviga prin palatul partial inundat ambarcati in barci gonflabile.

Pe 26 Ianuarie 2005 artistul norvegian Lars Ramberg a pus sa fie montate literele “ZWEIFEL”(Indoiala), inalte de 6m, iluminate cu neoane. Cu “Palatul Indoielii”, Ramberg dorea sa incurajeze discutiile legate de viitorul palatului si discursul despre utopiile pierdute, cautarea de noi perspective si identitati. Actiunea a continuat pana in Mai 2005, cand a avut loc un conflict asupra drepturilor de autor intre artist si Directia Monumentelor Istorice, care expusese o fotografie a palatului cu scrisul “Zweifel” deasupra in cadrul unei o expozitii din Dresda “Straturile Timpului – Recunoastere si Conservare – Patrimoniu in Germania”. Expozitia a avut loc intre Iunie – Noiembrie 2005 si trata, printre altele, subiectul demolarii palatului sub aspectul monumentului istoric. Artistul nu fusese informat sau intrebat asupra folosirii operei sale in cadrul unei expozitii.

©2005 Palatul Indoielii

In cadrul expozitiei “Fraktale” se infaptui un spatiu mare si alb in centrul palatului, care deveni simbolul noii utilizari artistice a palatului. Cu proiectele unor renumiti artisti internationali, expozitia „White Cube Berlin“ incerca sa stabileasca controversatului palat, in pofida planurilor de demolare, un nou rol. Procesul construirii expozitiei si desfasurarea ei reprezinta tema filmului documentar “Altlastpalast” – palatul vechii poveri. In Decembrie 2005 se creeaza in Berlin o fundatie pentru pastrarea Palatului Republicii.

Mi-am sustinut diploma in vara lui 2005 la facultatea din Karlsruhe; singura nota de 10 a anului s-a decernat unui coleg, student in semestrul 27(!), pentru o mapa A4 de 5 cm grosime cu desene executate in maniera naiva, “la mana libera”, cu diverse propuneri pentru Fatada Palatului Republicii.Proteste impotriva demolarii, 2006 – “Si regele cand vine?”

Pe 6 Februarie 2006 s-a inceput cu crearea unei brese intre cele doua corpuri laterale, pe 2. Decembrie 2008 s-au incheiat lucrarile, cu daramarea ultimului turn de scari. Demolarea a fost anevoioasa pentru ca exista riscul periclitarii cladirilor din jur. Etajele subterane au fost pastrate, ele fiind consolidate in sistemul vana si vor fi reutilizate in noua constructie. Pana la terminarea lucrarilor de demolare, subsolul va fi umplut treptat cu 20’000 m3 de nisip umed, aceasta fiind cantitatea necesara incarcarii structurii, pentru a nu fi afectat nivelul raului Spree. Suprafata pe care se afla odata Palatul Republicii va fi inverzita si in 2010 va incepe reconstructia Palatului Berlinului, dupa modelul celui vechi, demolat in 1950, acum sub noul nume de “Humboldt Forum”.

Subsolul vechiului palat rasare in 2006 dintre daramaturi © Wikipedia

Pe arealul din fata cladirii are loc din Octombrie 2008 expozitia deschisa gratuit publicului “Hala Temporara de Arta Berlin”.

La demolarea Palatului Republicii au fost inlaturate in total 78’000 tone material de constructie, din care:

  • 56.600 t beton
  • 19.300 t otel si fier
  • 500 t = 8.200 m² sticla
  • 600 t tigle si lemn
  • 1.000 t amestecuri bituminoase, material sintetic si izolant
  • 200 t material deosebit de periculos, partial continand azbest

Materialul in parte foarte valoros a fost partial vandut si utilizat la inaltarea structurii actualmente celei mai inalte din lume, Burj Dubai. Partial, otelul structurii a fost cumparat de Volkswagen si folosit in constructia blocurilor motor ale lui Golf VI.

 

un document deosebit: calendarul fotografic al demolarii

aici vedere din satelit a situatiei actuale

Situl palatului, 2009

Casa de pe soseaua Kiseleff, 1900-1994

 

Intotdeauna m-a fascinat aceasta casa, care decade acum cate un pic pe zi ce trece.
Parca au parasit-o cele din urma spirite bune.
S-au dus, casa a ramas la indemana unor paznici care o dezghioaca pe dinauntru, incercand sa lase fatada in picioare pana in ultimul moment, ca sa nu vada nimeni ce se petrece intre zidurile inca semete. Mobila zace faramata in camere in molozul tavanelor cazute – sau scoasa gramada afara, grinzile au fost smulse din pereti odata cu planseele, de se vede in sus cerul prin trei etaje..In spate scara mare a cazut si ea, copaci tineri cresc acolo unde se tineau petreceri inainte si ploaia bate dinauntru in ferestre si pe peretii firidelor.

Pentru noi a inceput un an nou. Ma intreb cati ani va fi vazut incepand aceasta casa, cu musafiri petrecand la mese imbelsugate, ciocnind paharele si urandu-si unii altora un an care sa le aduca tot ce le-a lipsit in ceilalti ani. Cate coafuri elegante, rochii din matasuri rafinate au foit oare pe aici, cate conversatii inteligente si rasete sincere or fi rasunat intre peretii de pe care se coscoveste acum ultimul rest de culoare. Ani mai buni.. Si ani mai rai, oamenii care locuiau acolo poate s-au temut de vremurile ce au urmat. Au fost razboaie, au fost schimbari.

Nu stiu istoria casei, as fi vrut sa aflu mai multe despre ea. As vrea sa vad fotografii din vremuri mai bune, in care casa era locuita de oameni care o locuiau cum se cuvine. Imi doresc ca spiritele bune sa se intoarca si sa trazneasca „proprietarii“ si „paznicii“ cu perceptia brusca a frumusetii casei de care si-au batut joc atata timp. Imi doresc sa supravietuiasca si alte case mai mari si mai mici din Bucuresti, sa ajunga sa retraiasca tihna vremurilor in care au inflorit si sa adaposteasca din nou oameni care stiu sa le pretuiasca.

aici casa vazuta din satelit

Articol in Dilema Veche, nr.261 2009-02-18 | Andrei PIPPIDI | SOS Bucureşti | Fotografii furate de la inamic