Ce echilibru îmi dădeau bunicii, pe când mai trăiau. Îi știam acolo, în casele lor, unde mergeam des, și asta îmi dădea liniște, dintotdeauna. Când mă temeam de învățătoarea nebună, de examene, de ratarea în orice formă, de sâcâielile colegilor, de frigul gri și de zloata iernilor din anii 80. În verile lungi și în toamnele incerte, când orice scriam în compunerea “Cum mi-am petrecut vacanța de vară” era greșit, pentru că bunicii mei erau orășeni, nu aveam un “la țară” și nimic nu se potrivea cu așteptările lumii din jur.
Ei, care văzuseră odată lumea și trăiseră apoi vremurile grele.
Mereu când mă agita ceva mă gândeam că ei sunt bine, sunt acasă la ei și data viitoare când o să trec pe acolo o să mai culeg un sfat, o părere, o poveste.
Pe urmă, când am plecat, trimiteam câte o carte poștală de oriunde – întâi lor. Acum 30 de ani din Elveția. Pe care într-o zi am văzut-o cu ei alături. Erau însoriți, bunicului parca nu-i venea să creadă că e iar acolo unde se născuse, că se plimbă pe un deal cu vie unde nu mai fusese de 60 de ani – știa toate cărările cu ochii închiși.
Acum 20 de ani le scriam din Maroc. Și părea că ei o să fie mereu acolo. Eu mereu în călătorii, din ce în ce mai lungi și mai îndepărtate, din care reveneam cât să trec pe la ei pe acasă – ei mereu însoriți, senini, înțelepți. Apoi m-am întors – dar ei deja plecau, încet încet, întâi cu mintea, apoi cu totul.
De o vreme nu mai sunt, se face anul de când nu mai e nici ultima dintre ei. Trebuie să-mi găsesc liniștea în mine și îmi iese prea rar.