Picnic cu mănuși

Vara lui 1984. De la stanga, Erna, Popel, mama, strabunica, matusa, tata, un unchi, o bucatica din mine mica.

Erna Popescu / 21.06.1926 -12.04.2021

Mutti nu mai este. Mutti care m-a învățat atâtea, a plecat. A plecat dintre noi încă un om din cei dragi și foarte apropiați și de demult. Mutti elegantă care conducea mașina cu mănuși. Care mirosea mereu discret a lavandă, care iubea culorile deschise, de la beige la oliv, caramel și auriuri, verde bouteille și Sonnengelb, și care nu purta niciodată negru. În cel mai întunecos caz, bleumarin.

Mereu a fost deosebită. Nici nu avea cum să fie decât altfel, înalta, politicoasă, pistruiată și cu ochii verzi, alergică la mai toate – până și la glicerina! – extrem de hotărâtă și disciplinată. Germana ei clară și memoria ei fantastica.

Și ce modernă era! Era la curent cu toate progresele medicale și farmaceutice – dacă nu venea războiul, s-ar fi făcut farmacistă, măcar ca să preia farmacia în care crescuse. Dar farmacia familiei ei, “La Ochiul lui Dumnezeu” de pe calea Victoriei, vis-a-vis de palatul Știrbei, a fost nimerită de o bombă a Aliaților în august `44 și a zburat în aer, cu tot cu grădina sa de plante medicinale.

Războiul, din cauza căruia care s-a căsătorit întâi de formă cu Popel, bunicul, în 1945, ca să își schimbe numele german într-unul românesc. Apoi a murit mama ei de difterie în 1946. S-a terminat războiul și din colegii ei de scoală s-au întors doar o mâna de oameni, imputinati apoi cu deportările etnicilor germani.
Mult mai târziu, când s-au mai linistit apele, bunicul a luat-o într-un voiaj târziu de nuntă prin locurile unde fusese cu artileria în război, în Crimeea – o croaziera pe Marea Neagra.

Când am plecat pe front, abia remarcasem adolescenta asta de la școala de fete, niște miorlăite, toate, parcă. Mă-ntorc acasă și găsesc o Rita Hayworth în toată regula”, glumea bunicul. “Aber, Popel!” zicea ea.

În 1952 s-a prăpădit Albert, tatăl ei. Cu fratele Paul, cu familia lui, încet încet, toți s-au împrăștiat prin cele 4 zări. Mama mea, întâiul ei născut, a venit pe lume în 1948. Apoi Peter, 8 ani mai târziu.

Mutti, cum era pentru noi toți, a ținut casa de când s-a mutat în ea în 1945 până de curând, cât s-a putut ține pe picioare. În vremurile alea grele au fost și 17 oameni în casă. Ai mei au stat si ei acolo timp de 8 ani, după ce s-au căsătorit.

Vremuri vesele a prins, printre toate schimbările și grozăviile. A făcut carnetul de condus si conducea cu mare placere. Eu am apărut în 1978 în schemă, după cutremur, când abia terminaseră de reparat casa.

Eram o familie mare și adunată, iar casa – un bastion. Mereu intra și ieșea cineva, saluta cineva peste gard, suna la ușa, lătra și dădea altcineva din coada. Das grosse Haus.

Mutti rüstig, alergând pe scări în sus și-n jos, în gradină, la flori, sus, pe terasa, jos, la cumpărături, apoi la volan, în “mașinoi” – Volkswagenul cu care mă lua cu ea este tot. După-amiezele cu citit din Schnuckihas und Miesemau și Peterchen`s Mondfahrt. Frühstück pe terasa, totul aranjat, serviciul albastru, pernele pe scaunele verzi pal.

Ceaiurile cu sandviciuri în anii `80, cu discuții fascinante despre istorie și artă, povesti de viață și dezbateri cum nu se mai fac azi.
Zilele ei de naștere, cu sorbet de căpșuni făcut de ea, în cea mai lungă zi din an.

O mână de amintiri mi-au rămas.

La Economat, la Sinaia, unde mă ținea în brațe și aduna picături de ploaie de la streașină cu o ceșcuță bleu din setul de picnic, când aveam vreo 4 ani. La Tuzla, când am fost să-l vizităm pe Peter, care avea aceeași ceșcuță bleu făcută abajur pe lampa de la noptieră. “Aber, Peter!” a zis ea de jumate amuzată.

Când am fost noi împreună la Predeal, la hotel Rozmarin, și am învățat de la Papa Popel să schnippen/zvârl sâmburi de cireșe din compot în capetele trecătorilor, din balcon. Când construiam împreună baraje pe Poliștoacă, din pietricele – și Mutti scotea din coșul de picnic o lume întreagă, de la farfurii la serviete și de la șnițel și ardei gata tăiat la solniță și muștar.

Când mergeam la Vila 23, la Snagov, în zile fierbinți de vară, cu familia Bălănescu care vorbeau de via din Tohani. Mult înot în Snagov. Apoi toamnele la Neptun, cu Septembrie blând. O vară ploioasă la Soveja, unde ne aranjase Biju o cameră – tre` să fi fost prin `86.

Când am ajuns în toamna la scoală, am plantat împreuna o magnolie alba la ea in gradina – tocmai a înflorit! În prima ei zi de școală, ea plantase cu tatăl ei teiul din gradina din Ady Endre, care e in continuare in picioare si azi.

În `88 mi-a făcut cadou bicicleta ei, prima mea bicicleta mare.

În `91 și-a luat Golfulețul alb și nou, pe care unii din noi au învățat să conducă și pe care eu l-am condus ultima, mereu cu copii in spate, mereu grăbit spre o nouă destinație. “Când mă simțeam copleșită de toate, mă urcam în mașină și dădeam o tură prin cartier, și-mi trecea” mi-a spus odată.

Pe holul lung mi-a povestit odată cum făcea gimnastică ca să se mențină în formă.

Apoi călătoriile, în Zürich prima dată cu vaporul pe lac. Schaffhausen, prin `90, am umblat peste tot, in locurile in care copilărise bunicul. Venirea ei în Zürich, prin 2009, când m-a vizitat “la mine în apartament” și mi-a adus die Kuchengabeln – setul de furculițe de prăjitură – “acum că ai rostul tău”.

Când merg în călătorii, scriu cărți poștale: pe prima i-o adresez mereu ei.

Cea de la care am învățat atâtea:

  • stima de sine – poți conduce elegant, face cumpărături cu stil și face un picnic cu tot tacâmul, fără să fie forțat.
  • poți duce mai mult decât crezi, când iți păstrezi mintea limpede.
  • cântece și poezii și tradiții însorite, drăguțe, pe care abia daca le mai știe cineva.
  • Povești fantastice și detalii atât de colorate despre oameni și străzi care au fost acum mulți ani, de parca ar fi fost acum 5 minute. O organizare incredibilă era la ea în minte.
  • Și disciplina asta fantastică. Când am întrebat într-o zi “cum te-ai descurcat, în toate timpurile alea grele?”, mi-a spus: “Cu puțină disciplină, man reisst sich zusammen und lächelt, te aduni și zâmbești, chiar daca nu-ți vine. Și la un moment dat reușești, iți iese.” A stat dreaptă cât a putut.

I-am zis Mutti, pentru că așa îi spunea mama – și apoi a rămas așa pentru toți. Sau – doamna Erna.

Mi-a lăsat toate aceste trăiri – și mi-e dor de ea de o vreme deja.

2 proverbe /Sprichwörter. Lache ins Leben, es lacht Dir zurück. – Surâde vieții și ea-ți va surâde înapoi.

Și una pe care o port cu mine mereu: Fange nie an aufzuhören. Höre nie auf, anzufangen. Nu începe niciodată să te oprești. Nu te opri niciodată din a începe,

Ich danke Dir für alles, es war so schön mit Dir.
Îți mulțumesc pentru totul, a fost atât de frumos cu tine.

 

Vara lui 2019, tânară străbunică.

Bucuresti 2057

 

“Dragul meu,

Ai câștigat alegerile… Felicitări! Să fie într-un ceas bun.

Cumva însă ne așteptam. De când erai mic mă întrebam cum ar fi sa ajungi într-o zi în fruntea acestui oraș pe care l-am iubit atât, l-am părăsit apoi și l-am regăsit mult mai târziu: haotic, dinamic, chinuitor.

În fond, semnele se arătau de pe-atunci. Într-o dimineață de vară ne-ai zis “Azi sunt primar! Poftiți la mine în birou” și ne-ai invitat în capătul balconului, în pampers și cu un tricou roșu, hotărât. Am râs noi, dar parcă se potrivea. Aveai doi ani jumate, stăteam încă pe Splai, în “blocul cu zei”, prin fața căruia Dâmbovița curgea tristă într-un canal cu pereți de beton.

Acum ai vârsta pe care o aveam eu atunci. S-au schimbat multe între timp. Mă întreb ce schimbări o să aduci tu. ”
Cititi toata povestea pe inclusiv.ro.

București 2057

The White Shirt Project#11. Crazy

The nineties were so much like the dull grey power suits that they spawned. Stiff and unadventurous they seemed, but my, what was hiding beneath that rough fabric! Linda Evangelista and the super models. These big lipped men, Jagger and Tyler, always a cigarette sticking out of somewhere.

New borders defined the East and the West; still some fear loomed in the wake of the eighties. We were getting bored in high school, spending lots of time playing pool and drinking, discovering love and preparing for faculty. Our parents were working, and money was more than it is today – so was hope.

Sometimes we’d gather at my parents’ house when they were at work, and tried out crazy things. Even cooking! We talked about the wonderful things we’d do with our lives one day. The places we’d see and the things we’d do. We took so many things for granted back then. That we’d still talk to one another. That we’d have the guts. That passion will always be part of it.

One day you teased me about something and I chased you down the stairs – my sandal flew right through the bathroom window – clink! I felt so ashamed… You went to replace the glass sheet before dad would find out. There used to be a “Windows and Mirrors” shop on the boulevard. It’s a Betting store now. I don’t even know where I’d get a window replaced today. But the again, I don’t throw sandals anymore.

the song to go with it

a link to some famous white shirts of the 90es

The White Shirt Project#10. Demolition

When I was growing up, this roof had bright orange tiles. Two old sisters and their little black Pomeranian mongrel lived under it. Through open windows you could hear an old hag downstairs eternally cursing at her grandson.

While out there in the city centre big demolitions carried whole neighbourhoods off, here in the north we seemed quite safe. Until one day, when excavators showed up and tore down all houses around the market hall at the end of our street. They went onwards erasing both sides of the boulevard.
In a couple of years, a curtain of prefab high-rise concrete slabs had replaced the little houses with their neat gardens. As they drew nearer, the concrete slabs scared me. I feared they’d make my whole world disappear. Our neighbourhood was going to be flattened and get replaced by a new botanical garden, on Ceausescu’s latest whim, rumour had it. In 1989, the excavators stopped at the end of our street.
The cursed grandson either fled to the US long ago – or is now in office in the government.

The White Shirt Project #9. Gone

I miss you so much sometimes. Even though next May it’ll be 25 years since that Wednesday afternoon when I said, “Let’s skip school and go bathe in the lake instead!” But I stayed on the shore and you went out swimming and never came back. I just waited there and I couldn’t believe it. On Saturday we were going to…

That Saturday I stood at your coffin and still wouldn’t believe it. They took you to the grave, instead. Since that day I’ve missed you more than I lived before I met you. I’ll always miss your eyes and your smile and your crazy ideas and your beautiful poems.
I often wonder what life would have been like, had we had more time together.

The White Shirt Project #8. Mailänderli

Back in the eighties when I was a kid, my originally Swiss great grandma lived in the ground floor of our house. Together we’d bake these wonderful Christmas cookies “from home”, as she said. First she’d roam around the markets for a few days and obtained some eggs, some flour, margarine and sugar. Sometimes she’d even get a lemon! For the zest.

She’d prepare the dough and leave it in the pantry overnight. Then we’d spend the whole next day in the kitchen kneading, rolling and cutting dough. We’d bake little stars, hearts and …plusses.
I later learned that the “plus” was actually the cross from the Swiss flag. Once cooled down, we’d put the cookies into 2 tin cans and I’d get to take one upstairs to my parents.
When I came downstairs once she asked me, “So, did mom and dad like them?” “I like them” was my answer. Only then she realised that not many cookies ever made it to my parents’.

The White Shirt Project #7. Democracy

…or how we spent the revolution/coup d’état.

My memories of those days of Christmas 1989 are somewhat blurred. I remember there were rumours of unrest in the streets of Timișoara. A support rally for the communist party was organised in Bucharest. Sometime before Christmas Eve, the phone rang: dad was called to go “protect the factory” he was working in as an engineer. He gambled and didn’t go. A friend of his came over to bring us some Christmas presents, but then couldn’t get back home, as there was shooting around the television building he had to pass on his way. So he returned and we spent Christmas together in our mansard, afraid and curious and glued to the tv: eventually, the dictator couple was overthrown. Live broadcast! “We’re free! Democracy, at last!” dad yelled.

My great grandma, born 1904, had immigrated from Switzerland in 1927. Now she ranted from behind the stove: “…Democracy?! We needed 500 years to learn how to deal with democracy. And you think you got it all just like that, overnight?”
Dad got frantic: “You bitter old woman! Can’t you, for once, rejoice?”

30 years passed in a blink.

The White Shirt Project #6. Oleander

Great-grandma had come from Switzerland to Romania in 1927 as a trained nanny for children with disabilities. Among the things which she attempted to reconstruct in her new country that’d remind her of home was a typically Swiss garden: with flowerbeds and gravel roads, bergenia, violets, tulips, periwinkle, hydrangea, forsythia, rose-beds and an ivy-covered fence.
As people from the North need a constant reminder of their longing for the South, a Mediterranean twist was added: 4 oleanders in wooden crates shed our garden table from our neighbours’ prying eyes, 2 white and 2 pink ones.

She’d tend to the garden almost every day, so I grew up learning plants by their German or botanical name more than by their Romanian ones. The oleanders grew heavier each year and they needed to be carried down the spiral staircase to the basement every winter. Sometimes they got lice and had to be treated. Sometimes dad didn’t look sad at all when they had to be pruned dramatically, as that would decrease their size and weight proportionately.
They survived everything – except the collapse of the communist party.  When, after years of applying for permits in vain, upon the fall of the regime in 1989, we where finally authorised to switch from heating with wood stoves to central heating, the oleanders snuffed it.

The White Shirt Project #5. Landowner

Before 1989 we were taught in school about how the incredibly cruel bourgeois landowners had enslaved and tortured the peasants.
I knew that “in the old times” grandma had owned some land and a horse. It was therefore hard to imagine the most sweet-natured person I knew mistreat any living being, let alone another fellow human.
After the revolution I learned that grandma had been a lawyer in her youth. A city gal through and through, but in love with nature and horseback riding, she had taken up a credit for a few hectares of land close to Bucharest, bought the aforementioned horse and a pair of oxen and had spent most of her free time riding through the fields.
In January 1948 the bar associations were dismantled and lawyers banned from practising law under the new regime.
In March 1949 the collectivisation of agriculture began: everything was confiscated, nationalised; the animals were put into a collective farm. The horse refused any food and dropped dead after a week.
Until this day I have never met anyone more sweet-natured and serene than my grandma.

The White Shirt Project #4. First Snow

One late autumn day in 1982, two couples spent a night at the Horezu Monastery with their kids. The next morning they were going to gather chestnuts in the woods nearby. But when they woke up, a thick layer of snow had covered everything, blinding white.
So we went for a walk in the woods instead. On the way back, I climbed on a gate to avoid being trampled on by the cows returning to the village in the evening. Clouds of steam from her nostrils. A cow stopped, turned and licked my face.

Every winter on the first day of snow my mind goes back to that morning. The peace of that monastery, the order that seems to come to this world along with the snow.