First aid kit

If you had a first aid kit with memories of the best moments of your relationship, what would you keep in there?

The day you got together. The first kisses.
Walking hand in hand on a chilly autumn day in a strange town.
A bunch of lillies you got on a random day. A hot summer afternoon.
A stolen hour, early on a Sunday morning.
A strong hug, just when you where about to fall apart.
A great advice for a work related issue.

The look in his eyes. Desire. Trust. “You`re going to make it.”
The small gestures. Cooking together.

There`d also be memories of hard times, when you stuck together.
That day, when everything felt like tumbling down and he just needed to be held in your arms.
A comforting talk, that took all your fears away.
The night where the kid was sick and one would wait for hours at the hospital.
The joyful anticipation of seeing one another the next day.

When you`re going through hard times, go on and open that box.
Look through the memories. Turn them over in your head – or in your palm.
Cultivate the good over the bad ones.
No use in endless rumination over the what ifs and whys.
Things will go their way, no matter what you do.
Make your own life nice, as no one else can do that for you.

And if you still end up on your own, don`t make it any harder on yourself.
These memories will stay with you as long as you need them.
It`s your box, after all.

Soap. Whiteshirt#16

Soap was one of the things that back in the 80es one would have a hard time obtaining. As everything else deemed as “luxury”: toothpaste, stockings, toilet paper…
There were some old and brittle pieces of soap hidden in grandma`s laundry drawer, but that was “the good soap”, so one was never to use it. It had long ago lost its smell, although grandma would swear she could still detect that fougère or lilly of the valley.
Sometimes in summer my parents would get hold of a piece housemade soap from somebody`s aunt. It was a misterious yellow-greyish chunk that we used for washing everything: our bodies, hair and the laundry. It smelled a bit acrid – “but it`s good for you” – it also left a weird sensation on the skin – I could never imagine how it was obtained just by boiling ashes and grease in a cauldron, but it seemed one could feel the process.
Why couldn`t they throw in some nice smelling flower to the mix? Lindentree or honeysuckle or whatever was growing by the roadside. Flowers were not restricted in any way…

One day a small miracle happened. I went through a drawer and tried to smell a mysterious greenish piece of soap that I had discovered there. It slipped and dropped to the ground, were it broke in two pieces.

Maybe now that it was damaged as an “untouchable memory”, maybe we could use it for washing?
It had a writing on it, so I took it to the sink and made it wet, in order to better decipher the letters on it. Something with Alep.
Once wet, it started smelling: clean-herbal-sweetish-different. It became smooth and shiny. It didn`t reek like the “housemade soap”. It felt nice on the skin.
I used it rarely and always with moderation and respect, for the next ten years: “mit Verstand zu geniessen” was a saying in our family for using valuable things – like chocolate or grandma`s quince jelly, rare finds – so as not to consume it all too fast: to enjoy with reason.
Years later I would actually get the chance to visit a soap manufacture near Aleppo, the place were soap was invented. I got to see how soap emerged in trays and was cut with threads, and walked between lattice walls made of olive-greenish soap chunks that were left out to dry, like brick walls (see it in a filmclip here). Olive and wood ashes (lye). Maybe some laurel oil.

The chunks had the colour of my little nugget from back then – I think I still had a miniature fragment in a drawer back then, in 2004. For the good day that was never to come.
All things have a finite lifetime. So I tossed it one day, as it had completely lost its smell.

Today I found this AlepiDerm soap in a store here in Bucharest. It`s perfect. And it suddenly brought all that back to me: the drawer and the broken soap, the smell of cleanliness and the walk through the Aleppo manufacture. They say, smell goes directly to your cerebellum, the “Kleinhirn“, the oldest part of our brain, not implying the cortex.

It did – and made me happy.

*the store is La Maison du Savon de Marseille, on Dr. Dumitru Râureanu 4, close to Piata Unirii.

This text is part of the WhiteShirtProject: Like a snake sheds its skin, I shed a series of white shirts while writing down memories – to be found in this link.


Într-o zi o să am în fine masa aia mare la care o să se adune lumea dragă. 

În timp au fost câteva mese la care  îmi găseam locul. 

Masa florentină de la bunica – o masă lungă și aproape neagră, cu desenele mele sub sticlă – cam rece sticla aia – însă se punea fața deasupra, ca un ștergar brodat – aici veneau toți cu povesti, cu frici, cu zâmbete, se întindeau la cafele și dulcețuri – până la urmă se găseau soluții pentru orice. Nu mai e casa aia de o vreme și masa e acum înghesuită într-un apartament.

Masa rotundă cu picior hexagonal de la bunicii din partea mamei, unde mâncai sub privirea blândă și amuzată a străbunicului din tablou. Acolo erau șnițele și preiselbeeren. Și afară la geam atârna o căsuță de păsări făcută de bunicul, mereu asaltată de sticleți gălăgioși.

Masa din parterul întunecos al străbunicii, unde te simțeai mereu ca la jour fixe și stăteai cu spatele drept și ascultai radio și poveștile ei cu zeppeline zburând pe cer, dar și cu morții de la cutremurele și bombardamentele trăite.

Masa alor mei, tot rotundă, luminoasă, odată veselă, însă mereu cumva tensionată și reprezentativă; în ultima vreme doar locul certurilor și al fețelor lungi, peste care se aude constant agitația, “mai vreți supă? vreți o cafea? mai vreți cartofi? aduc prăjitură?”
Parcă nu ne mai auzim demult.

Masa din garsoniera mea de la final de facultate, unde se adunau aproape zilnic prieteni – unii nu mâncau porc, alta era vegetariană, se dezbăteau aici  toate subiectele pământului, jucam jocul ăla cu “cine sunt eu?” cu bilețele în frunte. Cel mai bine era că aici se rezolvau probleme și conflicte, ziceau ei. Era loc pentru toți. Eu cică găteam constant pe margine, cu un pahar de roșu într-o mâna și cu pauze de țigară la fereastră. 

A fost o vreme masa din Zürich, care sâmbăta era mereu plină cu bunătăți și câteva ziare pe care le aduceam când veneam de la cai, indiferent de vreme. Pe la 11 când se trezea și el, pe mine deja ma lua somnul. Pe după masă veneau prietenii, găteam, poveștile lor se împleteau cu vinul roșu și ultimele idei de proiecte și expoziții.

Nu a fost să fie masa din apartamentul amenajat cu atâta drag în Mântuleasa. Mare, albă, mereu plină – dar venită într-un moment în care nu mai eram noi – eram deja fiecare pentru el.

Acum masa mea e mică, încăpem maxim doi și-o pisică.

Într-o bună zi o să am masa mea mare, cu copii și cu prieteni în jur,
unde se poate așeza oricine vine cu drag și fără țâfnă.

The Seaside. Byproduct / Whiteshirt #15

When summer gets mellow and the shadows grow longer, I feel the urge to go to the seaside. No matter what day it is and how much work still presses me. That seaside with long and empty beaches and well tended hotels that are almost always empty.
The sun so soft and the water warm and at nights it would get chilly sometimes.

This was my favourite time of the year! After a long and hot summer in the city, two weeks of bliss before school would start again – back in the heavy, cold and grey Bucharest of the 1980es, dominated by the smells of mineral oil and metallic sweat.
My grandparents would be there at the seaside too, and so would their friends – actually, most adults around me seemed to be architects back in the day.
A bunch of 30 people who knew one another, with a beach all to themselves.

For me, there was a lot to be done – digging in the sand and building the greatest castles with my grandfather – who would also dig trenches, if it got really windy. (After all, he had been an artillerist in WWII and seen Crimea from this angle, so he never left town without his loyal Linemann-shovel.) We`d swim and we`d jump from the wave-breaker, we`d snorkel and play mini golf in the evenings. The food was more like potato mash, meat balls and some non descript sauce, but it was ok. I don`t remember eating fish, though.

For the grown ups, it was lying in the sun, chat all day, smoke filterless fags and drink beer from green or brown bottles that all looked the same.
And sometimes there were waves! After the waves, the water would stay foamy for another few days. That`s when I got it: beer was a byproduct of the sea! Like oil, that came from the earth, beer would come from the sea. That`s why sometimes the sea would foam. Some surplus from down below. Something that Neptune would produce in the depths, every time he`d get angry – and somehow the refinery at Cap Midia would bottle the thing up and sell it on the beach in those half liter bottles.

Olimp Resort in the 1980es.

The seaside was so pleasantly empty back then. When I went with friends, on my own for the first time, around 1995, I was taken aback by the crowded beaches. Never had I seen anything like that, towel after towel lining up to the horizon, people scurrying to get drinks at the terraces – all a very stressful chaos.
My friends laughed and told me it had always been this crowded. My mind was probably playing me a trick.

It took me a while to get it: all these people around me were actually architects working for the Carpați Design Institute. Especially at the furniture department. It was their job to check how the hotel interiors had survived the tourist season. So mum and the others would measure and record the findings and make proposals for adapting the fittings for next summer. It was a practical 2 week work-vacation that they would get from the institute. That also explained why my mother would spend many evenings moving furniture around and endlessly “improving” the room`s layout.
Like so many things from the 80es, it was a trick and we were the lab rats. Leisure was a pleasant byproduct, as long as the production would be kept up.

Eforie Resort in 1939. Grandma, aged 23, is 2nd from the right. The flowerpots were still the same in the 1980es.

This text is part of the WhiteShirtProject: Like a snake sheds its skin, I shed a series of white shirts while writing down memories – to be found in this link.

Cărți poștale

Ce echilibru îmi dădeau bunicii, pe când mai trăiau. Îi știam acolo, în casele lor, unde mergeam des, și asta îmi dădea liniște, dintotdeauna. Când mă temeam de învățătoarea nebună, de examene, de ratarea în orice formă, de sâcâielile colegilor, de frigul gri și de zloata iernilor din anii 80. În verile lungi și în toamnele incerte, când orice scriam în compunerea “Cum mi-am petrecut vacanța de vară” era greșit, pentru că bunicii mei erau orășeni, nu aveam un “la țară” și nimic nu se potrivea cu așteptările lumii din jur.
Ei, care văzuseră odată lumea și trăiseră apoi vremurile grele.
Mereu când mă agita ceva mă gândeam că ei sunt bine, sunt acasă la ei și data viitoare când o să trec pe acolo o să mai culeg un sfat, o părere, o poveste.
Pe urmă, când am plecat, trimiteam câte o carte poștală de oriunde – întâi lor. Acum 30 de ani din Elveția. Pe care într-o zi am văzut-o cu ei alături. Erau însoriți, bunicului parca nu-i venea să creadă că e iar acolo unde se născuse, că se plimbă pe un deal cu vie unde nu mai fusese de 60 de ani – știa toate cărările cu ochii închiși.
Acum 20 de ani le scriam din Maroc. Și părea că ei o să fie mereu acolo. Eu mereu în călătorii, din ce în ce mai lungi și mai îndepărtate, din care reveneam cât să trec pe la ei pe acasă – ei mereu însoriți, senini, înțelepți. Apoi m-am întors – dar ei deja plecau, încet încet, întâi cu mintea, apoi cu totul.

De o vreme nu mai sunt, se face anul de când nu mai e nici ultima dintre ei. Trebuie să-mi găsesc liniștea în mine și îmi iese prea rar.

First Kiss /White Shirt #14

was much better than first sex, of course. I was 14 and a half and completely smitten with my blue-eyed classmate. And certain that he was in love with the blonde, green eyed and very conscious diva of our class.
And I was a tomboy. So we were – just friends. 

In spring, rumour had it that they had already kissed (!!) some day when they were on “hallway duty” (something we had to do at school in the 1990es). I cried for some nights.  I decided to go to her birthday that Friday in May, to see the disaster with my own eyes and get it out of my head once and for all. 

We were dancing in semi-darkness to the Dirty Dancing soundtrack, a bunch of unfinished, excited teenagers. He eventually asked me for a dance. Surely out of pity, I thought… The tense atmosphere, he sure felt bad for me, cos we`re friends, he knows, of course he knows.. let’s have another dance, he said. More pity, I thought.

But then he suddenly kissed me breathless. I almost fainted. We stuck together for another few songs, discovering… nothing mattered and no one seemed to be around us any more. And then he suddenly left.

I didn’t sleep `til Monday. 

When he told me in the corridor that it had been a mistake. A debt, so to say.

It took me a while to gather my broken ego off the hallway floor. 

I kissed some idiot three houses down on his street two days later.

We were both left with a weakness for one another, but somehow never got the timing right. 
“I didn’t know what else to do that night, so I ran away,” he told me much later.
The diva became a successful writer.

Like a snake sheds its skin, I shed my white shirts while writing a series of memories – to be found in this link.

Name Day / White Shirt #13

First 6th of February without grandma –
She’d always be the first to congratulate me. When I think of her, my memories circle around the smell of freshly ironed whites. Cleanliness with a subtle scent of lavender. 

Floodgates /White Shirt #12

Wintertime, 1990. Almost a year had passed since – what we thought was – the Revolution. Our ski camp group was invited to go to Switzerland! Around 20 kids and 3 instructors, we got invited by a lovely lady who had fled Romania in the 80es. We were going to Sion, Valais, and were going to be hosted by the municipality. Our parents planned and organised, discussed and debated, measured and thought it over and we all still didn’t know what to expect, until it was finally on: we took planes and flew through Vienna.
One of the boys got lost on the airport. They found him in the loo, admiring “all this new and shiny stuff, it’s so beautiful…

We got to Sion in the end, several busses and small incidents later. We were staying at a local shelter with bunk beds and military blankets. (The Swiss military stuff is excellent, I cand assure you.) We got so much chocolate and nice food and everything was clean and smelled of new. Even the old linoleum flooring was sparkling!

The street lights were working. The busses were clean and the drivers would greet us every time. We never really felt like we shouldn’t be there or like we were wrong or bothering…
And the slopes! This enormous amount of impeccable snow, heaped and piled all over the place. The shiny new cable cars and ski lifts. The friendly people who didn’t exactly care about where these little grey monkeys came from, only showing moderate curiosity about our constant amazement at everything that was actually working, the lights, the food, the heating.
The only thing that rarely showed was the sun, a lot less than back home, it only came out twice that week.
But the one thing that definitely had us all shocked was that we could leave our skis on the slope over night! Our brand new rental skis, stuck in the snow and loosely tied together, just like that – and we’d actually find them there next morning.

This Switzerland I encountered there, this everyday life normality and cosiness of a small and very old town – and how extremely strange it felt to us – I’ve never encountered it again since. Sometimes I think I imagined it all.

Like a snake sheds its skin, I shed my white shirts while writing a series of memories – to be found in this link.

Picnic cu mănuși

Vara lui 1984. De la stanga, Erna, Popel, mama, strabunica, matusa, tata, un unchi, o bucatica din mine mica.

Erna Popescu / 21.06.1926 -12.04.2021

Mutti nu mai este. Mutti care m-a învățat atâtea, a plecat. A plecat dintre noi încă un om din cei dragi și foarte apropiați și de demult. Mutti elegantă care conducea mașina cu mănuși. Care mirosea mereu discret a lavandă, care iubea culorile deschise, de la beige la oliv, caramel și auriuri, verde bouteille și Sonnengelb, și care nu purta niciodată negru. În cel mai întunecos caz, bleumarin.

Mereu a fost deosebită. Nici nu avea cum să fie decât altfel, înalta, politicoasă, pistruiată și cu ochii verzi, alergică la mai toate – până și la glicerina! – extrem de hotărâtă și disciplinată. Germana ei clară și memoria ei fantastica.

Și ce modernă era! Era la curent cu toate progresele medicale și farmaceutice – dacă nu venea războiul, s-ar fi făcut farmacistă, măcar ca să preia farmacia în care crescuse. Dar farmacia familiei ei, “La Ochiul lui Dumnezeu” de pe calea Victoriei, vis-a-vis de palatul Știrbei, a fost nimerită de o bombă a Aliaților în august `44 și a zburat în aer, cu tot cu grădina sa de plante medicinale.

Războiul, din cauza căruia care s-a căsătorit întâi de formă cu Popel, bunicul, în 1945, ca să își schimbe numele german într-unul românesc. Apoi a murit mama ei de difterie în 1946. S-a terminat războiul și din colegii ei de scoală s-au întors doar o mâna de oameni, imputinati apoi cu deportările etnicilor germani.
Mult mai târziu, când s-au mai linistit apele, bunicul a luat-o într-un voiaj târziu de nuntă prin locurile unde fusese cu artileria în război, în Crimeea – o croaziera pe Marea Neagra.

Când am plecat pe front, abia remarcasem adolescenta asta de la școala de fete, niște miorlăite, toate, parcă. Mă-ntorc acasă și găsesc o Rita Hayworth în toată regula”, glumea bunicul. “Aber, Popel!” zicea ea.

În 1952 s-a prăpădit Albert, tatăl ei. Cu fratele Paul, cu familia lui, încet încet, toți s-au împrăștiat prin cele 4 zări. Mama mea, întâiul ei născut, a venit pe lume în 1948. Apoi Peter, 8 ani mai târziu.

Mutti, cum era pentru noi toți, a ținut casa de când s-a mutat în ea în 1945 până de curând, cât s-a putut ține pe picioare. În vremurile alea grele au fost și 17 oameni în casă. Ai mei au stat si ei acolo timp de 8 ani, după ce s-au căsătorit.

Vremuri vesele a prins, printre toate schimbările și grozăviile. A făcut carnetul de condus si conducea cu mare placere. Eu am apărut în 1978 în schemă, după cutremur, când abia terminaseră de reparat casa.

Eram o familie mare și adunată, iar casa – un bastion. Mereu intra și ieșea cineva, saluta cineva peste gard, suna la ușa, lătra și dădea altcineva din coada. Das grosse Haus.

Mutti rüstig, alergând pe scări în sus și-n jos, în gradină, la flori, sus, pe terasa, jos, la cumpărături, apoi la volan, în “mașinoi” – Volkswagenul cu care mă lua cu ea este tot. După-amiezele cu citit din Schnuckihas und Miesemau și Peterchen`s Mondfahrt. Frühstück pe terasa, totul aranjat, serviciul albastru, pernele pe scaunele verzi pal.

Ceaiurile cu sandviciuri în anii `80, cu discuții fascinante despre istorie și artă, povesti de viață și dezbateri cum nu se mai fac azi.
Zilele ei de naștere, cu sorbet de căpșuni făcut de ea, în cea mai lungă zi din an.

O mână de amintiri mi-au rămas.

La Economat, la Sinaia, unde mă ținea în brațe și aduna picături de ploaie de la streașină cu o ceșcuță bleu din setul de picnic, când aveam vreo 4 ani. La Tuzla, când am fost să-l vizităm pe Peter, care avea aceeași ceșcuță bleu făcută abajur pe lampa de la noptieră. “Aber, Peter!” a zis ea de jumate amuzată.

Când am fost noi împreună la Predeal, la hotel Rozmarin, și am învățat de la Papa Popel să schnippen/zvârl sâmburi de cireșe din compot în capetele trecătorilor, din balcon. Când construiam împreună baraje pe Poliștoacă, din pietricele – și Mutti scotea din coșul de picnic o lume întreagă, de la farfurii la serviete și de la șnițel și ardei gata tăiat la solniță și muștar.

Când mergeam la Vila 23, la Snagov, în zile fierbinți de vară, cu familia Bălănescu care vorbeau de via din Tohani. Mult înot în Snagov. Apoi toamnele la Neptun, cu Septembrie blând. O vară ploioasă la Soveja, unde ne aranjase Biju o cameră – tre` să fi fost prin `86.

Când am ajuns în toamna la scoală, am plantat împreuna o magnolie alba la ea in gradina – tocmai a înflorit! În prima ei zi de școală, ea plantase cu tatăl ei teiul din gradina din Ady Endre, care e in continuare in picioare si azi.

În `88 mi-a făcut cadou bicicleta ei, prima mea bicicleta mare.

În `91 și-a luat Golfulețul alb și nou, pe care unii din noi au învățat să conducă și pe care eu l-am condus ultima, mereu cu copii in spate, mereu grăbit spre o nouă destinație. “Când mă simțeam copleșită de toate, mă urcam în mașină și dădeam o tură prin cartier, și-mi trecea” mi-a spus odată.

Pe holul lung mi-a povestit odată cum făcea gimnastică ca să se mențină în formă.

Apoi călătoriile, în Zürich prima dată cu vaporul pe lac. Schaffhausen, prin `90, am umblat peste tot, in locurile in care copilărise bunicul. Venirea ei în Zürich, prin 2009, când m-a vizitat “la mine în apartament” și mi-a adus die Kuchengabeln – setul de furculițe de prăjitură – “acum că ai rostul tău”.

Când merg în călătorii, scriu cărți poștale: pe prima i-o adresez mereu ei.

Cea de la care am învățat atâtea:

  • stima de sine – poți conduce elegant, face cumpărături cu stil și face un picnic cu tot tacâmul, fără să fie forțat.
  • poți duce mai mult decât crezi, când iți păstrezi mintea limpede.
  • cântece și poezii și tradiții însorite, drăguțe, pe care abia daca le mai știe cineva.
  • Povești fantastice și detalii atât de colorate despre oameni și străzi care au fost acum mulți ani, de parca ar fi fost acum 5 minute. O organizare incredibilă era la ea în minte.
  • Și disciplina asta fantastică. Când am întrebat într-o zi “cum te-ai descurcat, în toate timpurile alea grele?”, mi-a spus: “Cu puțină disciplină, man reisst sich zusammen und lächelt, te aduni și zâmbești, chiar daca nu-ți vine. Și la un moment dat reușești, iți iese.” A stat dreaptă cât a putut.

I-am zis Mutti, pentru că așa îi spunea mama – și apoi a rămas așa pentru toți. Sau – doamna Erna.

Mi-a lăsat toate aceste trăiri – și mi-e dor de ea de o vreme deja.

2 proverbe /Sprichwörter. Lache ins Leben, es lacht Dir zurück. – Surâde vieții și ea-ți va surâde înapoi.

Și una pe care o port cu mine mereu: Fange nie an aufzuhören. Höre nie auf, anzufangen. Nu începe niciodată să te oprești. Nu te opri niciodată din a începe,

Ich danke Dir für alles, es war so schön mit Dir.
Îți mulțumesc pentru totul, a fost atât de frumos cu tine.


Vara lui 2019, tânară străbunică.