Soap. Whiteshirt#16

Soap was one of the things that back in the 80es one would have a hard time obtaining. As everything else deemed as “luxury”: toothpaste, stockings, toilet paper…
There were some old and brittle pieces of soap hidden in grandma`s laundry drawer, but that was “the good soap”, so one was never to use it. It had long ago lost its smell, although grandma would swear she could still detect that fougère or lilly of the valley.
Sometimes in summer my parents would get hold of a piece housemade soap from somebody`s aunt. It was a misterious yellow-greyish chunk that we used for washing everything: our bodies, hair and the laundry. It smelled a bit acrid – “but it`s good for you” – it also left a weird sensation on the skin – I could never imagine how it was obtained just by boiling ashes and grease in a cauldron, but it seemed one could feel the process.
Why couldn`t they throw in some nice smelling flower to the mix? Lindentree or honeysuckle or whatever was growing by the roadside. Flowers were not restricted in any way…

One day a small miracle happened. I went through a drawer and tried to smell a mysterious greenish piece of soap that I had discovered there. It slipped and dropped to the ground, were it broke in two pieces.

Maybe now that it was damaged as an “untouchable memory”, maybe we could use it for washing?
It had a writing on it, so I took it to the sink and made it wet, in order to better decipher the letters on it. Something with Alep.
Once wet, it started smelling: clean-herbal-sweetish-different. It became smooth and shiny. It didn`t reek like the “housemade soap”. It felt nice on the skin.
I used it rarely and always with moderation and respect, for the next ten years: “mit Verstand zu geniessen” was a saying in our family for using valuable things – like chocolate or grandma`s quince jelly, rare finds – so as not to consume it all too fast: to enjoy with reason.
Years later I would actually get the chance to visit a soap manufacture near Aleppo, the place were soap was invented. I got to see how soap emerged in trays and was cut with threads, and walked between lattice walls made of olive-greenish soap chunks that were left out to dry, like brick walls (see it in a filmclip here). Olive and wood ashes (lye). Maybe some laurel oil.

The chunks had the colour of my little nugget from back then – I think I still had a miniature fragment in a drawer back then, in 2004. For the good day that was never to come.
All things have a finite lifetime. So I tossed it one day, as it had completely lost its smell.

Today I found this AlepiDerm soap in a store here in Bucharest. It`s perfect. And it suddenly brought all that back to me: the drawer and the broken soap, the smell of cleanliness and the walk through the Aleppo manufacture. They say, smell goes directly to your cerebellum, the “Kleinhirn“, the oldest part of our brain, not implying the cortex.

It did – and made me happy.

*the store is La Maison du Savon de Marseille, on Dr. Dumitru Râureanu 4, close to Piata Unirii.

This text is part of the WhiteShirtProject: Like a snake sheds its skin, I shed a series of white shirts while writing down memories – to be found in this link.

Frumusețea unui oraș. București. Mița Biciclista.

Intre 18.5-2.7.2023 a avut loc o expoziție despre frumusețea Parisului, care marchează primul sezon cultural la Casa Mița Biciclista din piața Amzei. La invitația ARCEN am curatoriat in deschiderea ei o mica expoziție despre frumusețea Bucureștiului.

Asa arata odata casa Mita Biciclista, construita in 1908 de arh. N. C. Mihăescu

Link despre expo pe site-ul Zeppelin.
Detalii despre conținut urmează in josul paginii, iar la final gasiti un link catre emisiunea despre Frumusetea Bucurestiului.

Extras din textul curatorial:

Imagine din expozitie ©ARCEN

DE CE BUCUREȘTI?

Cum e București? Un oraș în mijlocul câmpiei, cu oameni grăbiți. Mereu in șantier, orașul compromisurilor, orașul târguielii, așa a fost mereu, prin natura așezării sale la întretăierea unor vechi rute negustorești între Levant și Apus. Cand întrebi pe cineva de ce s-a hotarat pentru București, îți va spune ca “pentru cineva”. Pentru oamenii sai. Pentru dinamica lor specială. 

Cum este București? E orașul care nu-ți mai da drumul. Pleci – și revii mereu. 

Ca să înțelegem orașul, îl vom lua pe îndelete, explorand cele șase teme care-l compun.

  1. Texturile

Fiecare oraș are texturile sale, imaginile, mirosurile, ceea ce putem atinge, lumina pe care o simțim pe piele.

  1. Grădinile și verdele:

Cel mai bun moment al orașului este probabil primăvara, cu teii în floare. Sau în septembrie, cu castanele căzând pe trotuar, toamna blândă care durează până târziu în octombrie. Văzut de sus, orașul arată că o grădină zăpăcită. Chiar și în cele mai aride cartiere se zbate verdele. Vara e prea cald și iarna e prea frig. 

Dar serile de vară când suntem cu toții pe afară? Sau iarna când zăpadă amuțește în fine toate sunetele traficului și gri-ul. 

Dacă ar fi să dorim un singur lucru orașului, e puțină umbră. Și liniștea care vine odată cu umbra.

  1. Dâmbovița: 

Capitala noastră a apărut în mijlocul Bărăganului semiarid, într-un pliu al terenului erodat de Dâmbovița. Clima a fost aici mereu mai aspră, cu extreme termice, dacă e să comparăm cu majoritatea așezărilor din zonă, care se află “sub munte” sau la o apă mai mare, navigabilă. Dâmbovița în sud și salba de lacuri a Colentinei în nord, cu bucureștenii forfotind între cele două. Ar trebui să le purtăm mai multă grijă.

  1. Moștenirea culturală:

Crescând rapid și cu administrații schimbătoare, care n-au apucat niciodată să termine de realizat proiectele demarate, orașul a fost lovit  în timp de diverse sistematizări, toate începute și neduse la bun sfârșit. Așa s-au împământenit haosul, heterogenitatea urbană, reflectate în felul în care se amestecă stilurile arhitecturale și conviețuiesc bucăți care par luate din Paris, Moscova sau Istanbul. Fiecare face aici cum îl taie capul, închide balcoane, personalizează fațade, trage un gard cât mai înalt pe unde i se pare avenit. 

Astfel orașul s-a dezvoltat neunitar, deloc armonios în învălmășeala de stiluri și forme – multe din ele contrazicandu-se încă de la apariție (cum ar fi neoromânescul tradițional cu modernismul liberal la final de secol XIX și început de sec. XX). 

Casa Mița Biciclista azi – Foto ©ARCEN
  1. Cartierele și identitatea lor: 

Cartierele vechi și liniștite, Cotroceni, Icoanei, Armeneasca, cu străzi întortocheate, cu copaci care asigură destulă umbră vara și frâng crivățul iarna, creând un microclimat mai blând, sunt foarte apreciate pentru scara lor umană. Apoi cartierele de blocuri: Balta Alba, Drumul Taberei, Obor, Floreasca, Tei, Pantelimon, Militari, Rahova, Ferentari, Berceni, Calea Moșilor (partea nouă), Vitan, Decebal, Calea Grivitei, Chibrit. 

În București exista migrația zilnică nord-sud: mulți dorm în sud, unde densitatea populației e mult mai mare, și lucrează în nord, unde s-au construit birourile. Pleci dimineața dintr-un cartier dormitor ca Bercenii și lucrezi toată ziua într-un cartier-corporatist că Pipera, ca să te întorci seara.
Bucureștenii, mereu în mașini, claxonându-și drumul prin orașul sufocat.

  1. Ospitalitate / Oameni:  

Cum sunt bucureștenii? După vechime, de trei feluri: Localnici, dintotdeauna aici, foarte puțini și liniștiți până la blazare. Orașul lor e cel de sub agitația zilnică, cel în care se plimba când pleacă toți ceilalți. Apoi, cei semi-permanenți, care vin aici “la pomul lăudat” și pleacă în weekend și de sărbători. Ei sunt cei mai mulți – însă ei nu văd decât orașul apăsător și aparent smucit, luni-vineri, ambuteiaje și nervi, pe goană. Apoi musafirii, mereu bineveniți, indiferent de unde vin și ce așteaptă să găsească aici. 

Vă invităm să descoperiți urme din toate acestea în expoziție: de la imaginile cu orașul vechi ale lui Alex Gâlmeanu, dar și unele de acum, ale lui Andrei Bîrsan, Alberto Groșescu și ale Anei Vasile, vederi de sus de pe acoperișuri ale lui Ștefan Tuchilă, vestitul accident din piața Amzei al lui Roman Tolici, precum și pictura cu praf din Berceni a lui Nicolae Comănescu, dar și plantele sălbatice ale Irinei Neacșu. Plăcuțele cu poezii ale lui Mugur Grosu. O mică colecție de obiecte care reprezintă Bucureștiul și părțile lui bune, aromele și texturile. O piatră cubică, o coroană de salcie din Dâmbovița. O eugenie și o minge de pe un acoperiș ale lui Zoltan Bela. Coconul lui Dumitru Gorzo. O serie de texte care povestesc orașul, prin ochii câtorva dintre oamenii săi. 

Vă invităm să lăsați și voi un rând sau un obiect aici.

Despre expoziție am vorbit si la TVR Cultural în emisiunea “Intrare libera” a lui Marius Constantinescu – ale cărui texte despre grădinile orașului sunt de găsit si pe pereții casei Miței. Ceilalti invitați au fost Edmond Niculușcă, arh. Vera Dobrescu, specialist în peisagistică (via Zoom), Dia Radu și Matei Martin#IntrareLibera de vineri. Regizori Anca Lazarescu și Micu Aziza.

Masa

Într-o zi o să am în fine masa aia mare la care o să se adune lumea dragă. 

În timp au fost câteva mese la care  îmi găseam locul. 

Masa florentină de la bunica – o masă lungă și aproape neagră, cu desenele mele sub sticlă – cam rece sticla aia – însă se punea fața deasupra, ca un ștergar brodat – aici veneau toți cu povesti, cu frici, cu zâmbete, se întindeau la cafele și dulcețuri – până la urmă se găseau soluții pentru orice. Nu mai e casa aia de o vreme și masa e acum înghesuită într-un apartament.

Masa rotundă cu picior hexagonal de la bunicii din partea mamei, unde mâncai sub privirea blândă și amuzată a străbunicului din tablou. Acolo erau șnițele și preiselbeeren. Și afară la geam atârna o căsuță de păsări făcută de bunicul, mereu asaltată de sticleți gălăgioși.

Masa din parterul întunecos al străbunicii, unde te simțeai mereu ca la jour fixe și stăteai cu spatele drept și ascultai radio și poveștile ei cu zeppeline zburând pe cer, dar și cu morții de la cutremurele și bombardamentele trăite.

Masa alor mei, tot rotundă, luminoasă, odată veselă, însă mereu cumva tensionată și reprezentativă; în ultima vreme doar locul certurilor și al fețelor lungi, peste care se aude constant agitația, “mai vreți supă? vreți o cafea? mai vreți cartofi? aduc prăjitură?”
Parcă nu ne mai auzim demult.

Masa din garsoniera mea de la final de facultate, unde se adunau aproape zilnic prieteni – unii nu mâncau porc, alta era vegetariană, se dezbăteau aici  toate subiectele pământului, jucam jocul ăla cu “cine sunt eu?” cu bilețele în frunte. Cel mai bine era că aici se rezolvau probleme și conflicte, ziceau ei. Era loc pentru toți. Eu cică găteam constant pe margine, cu un pahar de roșu într-o mâna și cu pauze de țigară la fereastră. 

A fost o vreme masa din Zürich, care sâmbăta era mereu plină cu bunătăți și câteva ziare pe care le aduceam când veneam de la cai, indiferent de vreme. Pe la 11 când se trezea și el, pe mine deja ma lua somnul. Pe după masă veneau prietenii, găteam, poveștile lor se împleteau cu vinul roșu și ultimele idei de proiecte și expoziții.

Nu a fost să fie masa din apartamentul amenajat cu atâta drag în Mântuleasa. Mare, albă, mereu plină – dar venită într-un moment în care nu mai eram noi – eram deja fiecare pentru el.

Acum masa mea e mică, încăpem maxim doi și-o pisică.

Într-o bună zi o să am masa mea mare, cu copii și cu prieteni în jur,
unde se poate așeza oricine vine cu drag și fără țâfnă.

București cotidian. Viața în 7 cartiere, 2020

București cotidian. Viața în 7 cartiere, 2020, era o serie de emisiuni care explorau viața de zi cu zi în diverse cartiere ale Bucureștiului. Această serie a luat naștere în contextul izolării în timpul pandemiei și a schimbării temei inițiale către urgența climatică. Pe durata lunilor de izolare, oamenii au petrecut mult timp acasă și au fost limitați în deplasarea în zonele cunoscute din centrul orașului. Astfel, s-a evidențiat importanța îmbunătățirii vieții cotidiene la nivel de proximitate, în cartierele orașului.

Emisiunile explorează diferite cartiere și aduc în prim-plan nevoile specifice ale acestora. Dezbaterile implică specialiști din diverse domenii, cum ar fi sociologi, strategi, urbanisti, dar și persoane care trăiesc în aceste cartiere. Fiecare emisiune este ghidată de un riveran local, care oferă informații și perspectiva sa asupra zonei respective.

Printre cartierele abordate se numără

Icoanei, (Centrul și centrele),

Cișmigiu și Poezia Vecinătăților,

Uranus Rahova – Înapoi în viitor,

Republica Berceni,

Kiseleff 1 Mai, Parc și Muzee,

Grivița Giulești – Ateliere și cinematografe, și

Vatra Luminoasă – Cartier 2.0.

Scopul emisiunilor este de a evidenția nevoile și potențialul fiecărui cartier, de a promova implicarea comunității și de a contribui la dezvoltarea urbană durabilă și la îmbunătățirea calității vieții în toate cartierele orașului București.

Această serie de emisiuni a facut parte din evenimentul Street Delivery București, organizat de Fundația Cărturești și Ordinul Arhitecților din România, susținută prin proiectul strategic al OAR finanțat prin #TimbrulDeArhitectură.

Din Cotroceni în Ferentari și din Titan în Dorobanți, fiecare cartier are nevoi, are locuri “bune” și “rele”, are oamenii săi. Explorăm, împreună cu 3 invitați pricepuți din diferite domenii – strateg, psihiatră, brancardier, avocată, sociolog, croitoreasă, stylist, urbanistă, taximetrist. La fiecare cartier, ne îndrumă un riveran.”

Ce vrem:

  1. Un oraș mai plăcut în toate cartierele, nu mutarea centrului de greutate într-o zona care funcționează acum. Vrem să funcționeze fiecare cartier, să trăiești bine în el, să fie siguranță, sănătate, cultură peste tot, nu doar in centru si 100% susținut din bugetul de stat.
  2. Vrem walkability, un oraș in care sa te plimbi cu drag, nu pietonalizare, care e in sine o capcana, omorând magazinele și, odată cu ele, fluxul de pietoni.
  3. Politici publice, program oficial susținut de primărie. Odată cu molima nu trece și urgența. Vrem siguranță publică și sănătate publică. Designul e doar un instrument.
    Siguranță, confort, sănătate publică, cultură – nu se exclud, ci se sprijină reciproc. Direcția de azi e inevitabila. Covid doar a accelerat ceva care oricum trebuia să se întâmple.
  4. Dialogul cu societatea civila. De salutat că primăria a început sa asculte de organizații ale societății civile, OAR demult luptă pt îmbunătățirea calității vieții urbane, ideea e bună, dar alegerea zonelor încă nu e ideala și riscă să genereze o opoziție vehementă-> Cum facem ca inițiativa bună să fie susținută de o dorința legitimă a locuitorilor?
  5. Planul de mobilitate. Calmarea traficului, reducerea, nu desființarea lui: aprovizionarea și riveranii sunt tot trafic. În weekend centrul e chiar plăcut. Doar în weekend însă, ar fi deci păcat să li se ia tocmai asta. Iar traficul principal e generat dimineata de miscarea dinspre cartierele-dormitor din sud catre zona de birouri din nord.

Cartea Bucuresti Sud.

https://carturesti.ro/carte/celalalt-oras-locuri-si-povesti-din-bucuresti-sud-the-other-city-places-and-stories-from-bucharest-south-226756950

Bucuresti 2057

 

“Dragul meu,

Ai câștigat alegerile… Felicitări! Să fie într-un ceas bun.

Cumva însă ne așteptam. De când erai mic mă întrebam cum ar fi sa ajungi într-o zi în fruntea acestui oraș pe care l-am iubit atât, l-am părăsit apoi și l-am regăsit mult mai târziu: haotic, dinamic, chinuitor.

În fond, semnele se arătau de pe-atunci. Într-o dimineață de vară ne-ai zis “Azi sunt primar! Poftiți la mine în birou” și ne-ai invitat în capătul balconului, în pampers și cu un tricou roșu, hotărât. Am râs noi, dar parcă se potrivea. Aveai doi ani jumate, stăteam încă pe Splai, în “blocul cu zei”, prin fața căruia Dâmbovița curgea tristă într-un canal cu pereți de beton.

Acum ai vârsta pe care o aveam eu atunci. S-au schimbat multe între timp. Mă întreb ce schimbări o să aduci tu. ”
Cititi toata povestea pe inclusiv.ro.

București 2057

URANUS ACUM. URANUS NOW

Text about the 2019 exhibition at MNAC in cooperation with Zeppelin & Ideilagram

The new exhibition is ongoing now, July 2022

December 22, 1989 marked not only the fall of the Ceaușescu regime, but also the end of the megalomaniac communist project to demolish and then rebuild Romanian cities. Thirty years on, the collective memory of these destructions is fading away, while the aggression against the cities continues, even in an opposite paradigm – that of ultraliberal development.

Forgetting (sometimes voluntary) can intensify a revisionist discourse, which justifies those brutal demolitions by the need to “modernize”. The same discourse then programmatically applies to the destructions and excessive building we witness today.

Under these circumstances, we believe that neither nostalgic accounts, nor the display of archives and other records as such are no longer enough. Therefore, through the proposed project we intend to take a step forward towards a symbolic and analytical re-enactment of an erased urban reality.

     *Collage: Radu Manelici. Photo: Andrei Bîrsan, Ștefan Tuchilă

We concentrate the almost completely destroyed Uranus neighbourhood, the very place the occupied by Ceaușescu’s Palace (now the seat of the Parliament) and several other totalitarian buildings. But we also talk about the context, the general project and other brutal urban replacements, including recent ones in Bucharest.

*Ecoului Street in the 1980s. Photo: Andrei Bîrsan

The keyword is co-presence: overlaying today’s reality on the erased past reality. And this will be achieved not only for houses, churches, schools, streets and gardens, but also for people and their stories. Using 3D and physical models and installations, we aim to symbolically bring back to life the demolished buildings into today’s world.

The main goal of our project goes beyond remembering and honouring those who suffered, resisted or documented this tragedy: it is also about promoting a more balanced and responsible urban development for the present.

URANUS NOW is a project about the living history and the community spirit, about the sometimes invisible connections between periods of history that might appear radically different.

*Photo: Andrei Bîrsan

Text continues here / Read more about it here on the Zeppelin Platform

Chaos*

Bucharest, 1945: Life goes on in a more orderly fashion again, day after day unfurling more or less neatly among the ruins.

One day, out of the blue, while he was waiting at the traffic light on his way home, a guy walked up to him and pointed a gun at his chest, telling him to get out and leave the car. His car. The one he had ordered from the US, after all those years of hard work.
When it finally arrived, everybody had tiptoed around it for days. The elegant silvery coupé with the red upholstery, where she’d lean her lovely head on, tired after a ball. The hatch in the back, where the kids would squeal with joy when he’d take them on a day trip to wherever, the…

All those days in winter he’d driven his family up the mountains, all those summer afternoons to the hills and beaches…Then this guy had just climbed behind the wheel and driven away, his dirty hands clutching that wheel he used to stroke! Now he’s walking aimlessly in the streets, a vague idea he should go home and tell her that…the car was gone. A guy in a uniform had asked for it and he…he had pointed his gun at you.

He hated the war, it was finally over – and now everything just got a whole lot worse.

A song to go with it

*cha·os, noun: complete disorder and confusion. Disorder, disarray, disorganization, confusion, mayhem, bedlam, pandemonium, havoc, turmoil, tumult, commotion, disruption, upheaval, uproar, maelstrom.

In physics: behaviour so unpredictable as to appear random, owing to great sensitivity to small changes in conditions. The formless matter supposed to have existed before the creation of the universe.

Earthquake

My great grandma had come to Romania from Switzerland in 1927.
She was born on the side of the Bodensee in 1904 and had seen Zeppelins flying over the lake; she grew up during the First World War. She was in Bucharest in the 1940 earthquake and during the Second World War.
Communism and the 1977 earthquake found her in a room of the house that I later grew up in.
Witnessing changes and hardship had turned her into a mine of stories.

She’d wake up at 6am every day; take a cold shower and an aspirin, ‘to keep the blood clot-free’, then rush out and sweep the pavement, to the utter amazement of all our neighbours.

Sometimes, they’d greet her with: ‘The crazy German lady is out sweeping again. How’s it, missus?’
‘I am NOT German. Please.’
‘But you speak German.’
‘I am Swiss.
‘Swiss, Austrian, German – all Germans who speak German’, the answer would come back.
‘If you had any idea what fierce resistance the Swiss brought up against the Germans in history, you’d NEVER mistake one for another.’
Then she’d retreat to the garden, muttering ‘Ignorants!’ 

After sweeping the dust, leaves or snow, depending on the season, she’d come inside, change her shoes and put the battered kettle on, make filter coffee and also give me a cup, with milk and sugar.

Then she’d go to the market, every day, even in the dark eighties, when it had become just social behaviour, as there was hardly anything to be bought from the pale faced peasants after 1984, neither on the stalls – nor from underneath them. She’d make gratins from half a celery, an egg, some old bread and diary product.

She taught me all about gardening, keeping alive a neat garden with flowers more typical to her birth climate, than to the extreme one in Bucharest. Big-leafed bergenia, wild flowers from the woods and hydrangea bushes, they all needed constant maintenance and watering here. Even the roses were of foreign sorts. When we’d go on a visit to one of her friends, she’d bring along a rose from the garden, a gesture I came to appreciate but decades later, after having searched hard for a perfumed garden rose in all markets of the countries I lived in.

While gardening or taking care of the household, she’d tell me stories of places she’d seen and people she’d met along the way. All rather pedagogical, now I come to think of it.

But she was at her storytelling best during lunch. We’d sit in front of her dark bookshelves, just the two of us. She’d serve the gratin and start telling the goriest stories.

About how she came from poor and starving Switzerland, just to find people here throwing food away…even bread! And how she’d tell them that one day they were going to regret wasting food. About how the war came and the people starved and had no shoes. How they had to sell their belongings at the flea market, the beautiful painted teacups and the paintings and the cutlery. ‘Did you have to sell your things, Omama?’ She wouldn’t answer and go on to the next story.

Of the couple that was having a fight during the earthquake. They were in bed and the rattling started. The husband jumped under the doorframe and begged his wife to join him. But she was cross and told him she’d rather die in bed than join him. So the doorframe collapsed and he was crushed and she survived it, in bed!

When my parents came home that night, I asked them why they had told me to shelter under the doorframe in case of an earthquake, if it wasn’t safe anyway.

‘Who told you that, sweetie, ‘course you’re supposed to run for shelter under the doorframe! Not outside and not the staircase, love. It’s the Doorframe.’
‘But Omama said that the husband in the story got crushed there, so it’s not safe. I’ll go and hide in the cupboard or under the bed.’
‘Omama told you – what?’

Next day, great grandma got instructed to stop telling the kid ‘terrible stories, understood? She’s a kid, she’s not to be exposed to horror, got that?’, dad had said.
She told me a few stories about great personalities instead, showing me pictures from one of my favourite book ‘Menschen, die die Welt veränderten’ (People who changed the world), the Westermann edition. My favourites were Homer, Alexander the Great, Aristotle, Henri Dunnant, Mohammed the prophet – lovely Persian miniatures where he’s depicted without a face and with flames around the head, riding horses in the sky. Then, Marie Curie, Farraday, Koch, Tesla. Gandhi.

After a while I knew these people’s stories by heart – and wanted MORE STORIES.

So we got back to gore.
‘So, one of the people who survived the great earthquake was this lady in a bathtub. She fell out of the 3rd floor while showering, you know, and – got away.’
‘She fell…into the street?’
‘Yes, dearie. In March, 4th, 1977. Terrible earthquake.’
‘Oh. In her bathtub’.
I went to play in a corner and…digest this new piece of information.
I couldn’t ask the mighty dad, because I knew meanwhile that he didn’t take earthquake stories well. And mom would cut this short, probably. So I turned the story over in my head for a few days. But it started keeping me up, what happened after she fell, once she survived?

A few days later, I had reached the conclusion that this was, although an ‘earthquake story’, one with a happy ending. So, there was a chance to ask dad.
In the evening, dad came to say goodnight and I tried to bring up the matter. ‘Dad, soo…you know, the lady who survived the earthquake?’
‘…’
‘The lady who survived the earthquake in her bathtub?’
‘Here we go again! Horror stories from – let me guess, Omama?!’
‘But…but this one SURVIVED! I was wondering…’
‘No, please stop thinking about the earthquake, sweetie.’
‘But I can’t sleep without knowing the end of the story!
‘Go to bed. Please. It’s late.’
‘But…it’s been 3 nights I’m wondering what happened after that.’
‘After what?!’
‘After she fell. And survived. Please tell me, dad.’
‘Tell you what? She survived. Go to bed. Now’
‘But…what happened next? She fell out, in her bathtub – aaand?’
‘Survived. Great. Sleep now.’
‘But she fell into the street, on the crossroads! From the 3rd floor!’
‘Goodnight’ Dad was already at the door.
‘Please tell me how the story eeends, dad please! I can’t sleep. She was naked or was she taking a shower with her clothes on??’
‘…’
‘I have to know! It was in March, it was cold outside!! Were the people staring? She was naked in the middle of the crossroad? In her bathtub? Please tell me what happened.’
Long sigh. Best dad in the world turns around and comes back from the door. ‘Sweetie. Somebody probably gave her a coat. Now PLEASE go to sleep.’

I finally slept well that night. And the next day I promised Omama I’d never tell dad about the gory stories again.
I often wondered how the guy who had his face hit by a brick got recognized by his relatives – or how the lady whose silk robe caught fire…

But I never asked dad again.
You can see a picture below of the above mentioned Omama and my great grandpa listening to Radio Beromünster in 1946.
He never came home from work at the Pharmacy one night, in 1952. But that’s another story.

***

Listening to Radio Beromünster in 1946

Next Thursday, on March 4th there’ll be 39 years since that terrible earthquake, which struck Bucharest with 7.4° on Richter’s scale and killed more than 1’500 people. 

Among them was our best comedian of all times, Toma Caragiu. 
11’300 people were wounded. 32’900 buildings were damaged or destroyed. The material damage was estimated at 2 billion dollars. 
Ceausescu was on a visit in Nigeria at the time and, on returning, used the damages as an excuse to start a demolition program that erased a quarter of the old town center and destroyed the homes of more people than the earthquake itself.

Let’s hope the next big one spares Bucharest, as we all know that houses don’t mend themselves and this city did nothing to enforce its structures and protect its inhabitants since the last one.

A song to go with it here.