București cotidian. Viața în 7 cartiere, 2020

Seria de emisiuni a apărut în urma izolării în pandemie și schimbării temei urgența climatică, tema globală anunțată inițial pentru Street Delivery 2020. În lunile de izolare în pandemie, fiecare a fost obligat să petreacă mult timp acasă, fără a putea ieși în locurile cunoscute din centru, astfel s-a dovedit esențială îmbunătățirea vieții cotidiene la nivel de proximitate, în orașe. Pandemia doar a grăbit unele procese inevitabile. Siguranța și confortul individului merită regândite la nivel de cartier.“
Pe atunci eram curator Street Delivery pentru OAR (2016-2021).

Discuția noastră a pornit de la o decizie administrativă mult discutată, aceea de a opri circulația de vineri până duminică în mai multe zone din oraș, toate însă centrale, pentru a oferi bucureștenilor mai mult loc de plimbare după izolarea îndelungată. Salutată în primul moment de majoritatea oamenilor din alte cartiere decât cele vizate, va mai fi ea la fel de populară peste câteva săptămâni? 

Ce nevoi are orice cartier, pentru a fi apreciat și funcțional? Ce nevoi specifice are zona Icoanei, foarte promovată drept centru în ultima vreme?

Specialiștii noștri au ajuns la concluzii diferite, toate adevărate, care însă nu par să se lege la prima vedere. Situația e mai complexă decât pare: nu se pot rezolva prin simpla decizie probleme, fără a se crea altele noi. Si este nevoie să fie consultate puncte de vedere diferite. Ce leagă deci sociologul, strategul, urbanistul și riveranul? Florăreasa și academicianul? 

Din Cotroceni în Ferentari și din Titan în Dorobanți, fiecare cartier are nevoi, are locuri “bune” și “rele”, are oamenii săi. Explorăm, împreună cu 3 invitați pricepuți din diferite domenii – strateg, psihiatră, brancardier, avocată, sociolog, croitoreasă, stylist, urbanistă, taximetrist. La fiecare cartier, ne îndrumă un riveran.”

Emisiunile au privit cartierele urmatoare:

  1. Icoanei, Centrul si centrele

    Vlad Tăușance, consultant strategie
    Arh. urb. Irina Criveanu, riveran informat /urbanist,
    Arh. urb. Eugen Pănescu, strateg care a reușit transformarea în Cluj + alte orașe
  2. Cișmigiu și Poezia Vecinătăților

    Mugur Grosu, poet
    Anamaria Pravicencu, sound artist
    Alex Opri, Grupul de Initiativa Civica Cismigiu
  3. Uranus Rahova – Înapoi în viitor

    Paul Drogeanu. Etnolog (sărbători și obiceiuri, habitat rural și urban, casa și cartierul și locuirea și vecinătatea).

Ca fost locuitor al unui fost cartier, cartierul Antim ,plasat între Uranus și Rahova, m-ar interesa posibilitățile de reanimare a inimii străzii Antim, a unui petec de vechi țesut urban, respectiv a scuarului dintre mănăstire , școala Poenărescu, ciotul de stradă a Justiției și ieșirea spre bulevardul socialist…

Rucsandra Pop este scriitoare și antropoloagă și locuiește în Rahova de 7 ani.

In cartea Bucuresti Sud, ea scrie 

“ Azi, Rahova este o comunitate care m-a adoptat – deși e încă foarte evident că sunt o vinitură –, o comunitate unde liniștea caselor și grădinilor ascunse în spatele șirului nesfârșit de blocuri e aur curat.

E minunat să trăiești ca la ţară, la doar 20 de minute de centru. Acum ador babele care stau pe scăunele și băncuţe în faţa caselor și mă bucur că fiul meu se poate juca pe stradă, cu alţi copii.” Între Piaţa Rahova și Piaţa en-gross de legume-fructe de pe Pucheni, lângă care locuim, se întind cam 30 de străduţe de case modeste, dar bine îngrijite.”

https://carturesti.ro/carte/celalalt-oras-locuri-si-povesti-din-bucuresti-sud-the-other-city-places-and-stories-from-bucharest-south-226756950

Teodor Frolu, arhitect și antreprenor, a fost unul din primii investitori în Lipscani și este fondator al hub-ului cultural The Ark/Vama Antrepozite. Tocmai derulează proiectul “Rahova + Uranus – radiografie de cartier”, în cadrul căruia caută să (re)aducă în atenția publică acest spațiu deosebit. ”Deși distrus într-o proporție de 70% în anii ‘80, cartierul beneficiază încă de un patrimoniu și un potențial de dezvoltare urbană unic pt București. De unde vine această energie și cum se implică comunitatea să readucă această zonă în primplan?” https://www.facebook.com/watch/?v=553362355240112

4. Republica Berceni

În perioada 2016-2018 a publicat mai multe eseuri și materiale foto în diferite spații online. A co-organizat împreună cu spațiul cultural comunitar ”La Firul Ierbii” activități de documentare, story și dezbateri despre viitorul comunităților din cartiere concretizate prin acțiuni performative și discursive și a moderat discuții despre viitorul urbanistic la zonei Timpuri Noi-Piața Sudului.

Claudiu Crăciun este născut şi crescut în Berceni, unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa. A făcut liceul tot în cartier (Octav Onicescu). A plecat mai spre centru în 2007, dar tot în Berceni se simte acasă, ca orice copil al asfaltului din anii 80. Actualmente este lector universitar la SNSPA unde predă ştiinţe politice. A infiintat Demos si a initiat protestul pentru Rosia Montana.

Ana Giurgiucă, medic specialist psihiatru la Spitalul Obregia, șef de lucrări în catedra de psihiatrie a UMF Carol Davila. Aa crescut în cartier: “Berceniul merită atenție pentru o revigorare urbanistica coerentă, într-un spirit comunitar al vremurilor prezente.”

Mihnea Mihalache-Fiastru a absolvit psihologia, a activat la diferite publicații ca reporter special, editor si coordonator în perioada 2002-2011. În vara anului 2015 a desfășurat proiectul video de antropologie și story ”Ștrăndooț”, concretizat într-un eseu video de 45 de minute despre ștrandurile din București, din perioada interbelică și până în prezent, proiectat în mai multe spații culturale și galerii de artă. 

5. Kiseleff 1 Mai, Parc si Muzee

Kiseleff: Pe strada Delavrancea, aflata pe o latura a parcului Kiseleff, se afla doar 7 imobile de locuit intre strada Mincu si bd. Ion Mihalache. Intrebati, locatarii au spus ca ar saluta inchiderea circulatiei in weekend pe acest tronson al strazii.

Acum ca nu mai exista arene de cartier, ar putea fi deschise pentru activitati sportive curtile scolilor in weekend, cum era odata cazul.

Pietele Unirii și Victoriei sunt cele mai dificile de traversat pentru pietonii bucuresteni: iti ia la fel de mult timp sa traversezi piata Victoriei, cat sa mergi de la ea pana la bd. Dacia. 

Arborii stabilizează terenul și fixeaza apa, ca sa nu mai vorbim de praf. Arborii vechi sunt deja obișnuiți cu clima extrema de aici, ei nu pot fi inlocuiti cu platanii la moda acum, piperniciti, mai ales ca volum de aer pe care il poate curata un arbore mare si batran. 

Vița pe casa nu strica tencuiala, contrar credintelor populare. Si nici nu e o “rampa de accces” pentru sobolani, care pot ajunge si altfel. In zone cu multi copaci nu sunt prea des inalnite inundațiie. Cu clima extrema avem nevoie de arbori: ei fixeaza apa in sol, opresc inundatiile si asigura un microclimat in jur: umbra, racoare -> se reflecta in factura de curent

Diana Culescu [ReSoluții] dincolo de toaletare. 

“Toaletarea” este un termen care încorsetează în prezent gestionarea arborilor din orașele din România. Fără a avea o bază tehnică, acest termen a ajuns să reprezinte singurul mod în care se intervine asupra arborilor indiferent de problemele pe care aceștia le au de fapt. Există un atac la nivelul frunzelor? Se prescrie ”toaletarea”, adică tăierea severă a întregului coronament. Există o scorbură la nivelul trunchiului? Se prescrie ”toaletarea”. Lipsește o bucată din baza arborelui? Perfect! Se prescrie schilodirea întregului coronament prin ”toaletare”? Sunt aceste probleme rezolvate? NU!
Însă în administrația publică nu există specialiști în arboricultură urbană care să ințeleagă ce se întâmplă și care să ceară firmelor care se ocupă de gestionarea vegetației să aibă și alți angajați pe lângă drujbiști ori alte echipamente în afară de drujbe.

Cristi Borcan este arhitect, asistent universitar și co-autor de proiecte civice, comunitare, educaționale și culturale. Pentru această discuție Cristi va fi în proporții egale de 30% arhitect-activist, locuitor al zonei 1 Mai și cetățean activ în cadrul Grupului de Inițiativă Civică Kiseleff. Deși a petrecut mai mult de jumătate din viață aici, mai rămâne totuși în proporție de 10% străin de București. De ajuns cât să fie în continuare fascinat de București. Studiobasar


Monica Chiorpec, Muzeograf la MTR și redactor RRI. “Am absolvit Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr”, având – drept curte a liceului – chiar Grădina Cișmigiu. Am devenit studentă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. M-am întors lângă Cișmigiu trei ani mai târziu, unde am urmat un program francofon de master, în cadrul Facultății de Sociologie și Științe Sociale – ”Communication, médias et société”. Am urcat, mai apoi, înspre clădirea de pe General Berthelot a Societății Române de Radiodifuziune, unde activez, ca redactor colaborator al Radio România Internațional, din anul 2011. În prezent, povestea mea continuă în ”muzeul de la Șosea”. Sunt îndrăgostită de București, de casele, străzile, sunetele și apusurile acestui oraș al contrastelor.”

6. Grivița Giulești- Ateliere si cinematografe

În acest episod se vede un film scurt cu croitorul, dl. Tudoran, care are atelierul de pe Grivita 111 din 1970. Spune ca azi nu mai are un flux constant de clienți, cum veneau odată. Doar cativa mai vin, mai ales pt modificări. Mestesugul dispare. Elena Butica, om de cinematografie si ghid, a adunat împreună cu colega ei adresele mesterilor din București pe site-ul Palier.ro.

II avem ca invitați pe
Nicoleta Radu, tipograf, fondator Fabrik, https://visuell.ro/in-vizita-la-fabrik.htm

Schimbarea sau – cum ajunge omul tipograf? Nicoleta Radu povestește cum s-a mutat cu ai ei, cand era mica, din București într-un oraș de provincie tihnit, în care nu se întâmplă mare lucru – dacă nu-l făceai tu. După studii de poligrafie și cinematografie la colegiul tehnic din Medias, s-a întors ani mai tarziu în aceeași zona din care plecase.

Justin Baroncea, arhitect și inventator,
Elena Butica, fondator al platformei Palier.ro, care centralizează datele atelierelor de meșteșugari din București.

Justin povestește despre anii ‘80 în zona. Grivita e cealalta Lipscanie, un teritoriu intre Grantt, Basarab, aproape de Gara de Nord. De aceea toata lumea trecea pe aici, erau ușor de livrat materiale si era dever. Toți navetistii, negustorii, vizitatorii orașului treceau automat prin zona, ceea ce asigura un dever constant.

Banii de filme iti ajungeau mai mult dacă mergeai la anumite cinematografe. Cofetaria de la podul Basarab. Podul Constanta. Cinema Excelsior. Cinema Feroviar era pentru pustani. Buzesti era praf, low profile, mereu neîngrijit, deja pe atunci. Dacia/Marconi e acum cel cu desenele artistului Pisica Pătrată. 

Al copiilor, la 3 ursuleti. Nu te verifica pe atunci nimeni, cati ani ai. Acolo a văzut filmul “Lovitura fulgeratoare” si a asociat-o pentru totdeauna cu distrugerea berariei Flacără, odată cel mai activ loc din zona: Pe 24.12.1989 au fost trase 3 obuze în aceasta cladire. Lumea pelerina apoi sa vada gaura din acoperiș și se minuna ce obiectiv militar o fi reprezentat beraria. Depoul de tramvai era in zona.

Trecutul e valoros: ce lași în urmă?
Mestesugul nu dispare, doar se transforma. Pentru a putea continua sa existe printre noi, altfel decat la muzeu, e nevoie ca lucrurile vechi sa fie adaptate nevoilor noi.

Seria de discuții “București cotidian. Viața în cartiere” face parte din Street Delivery București, un eveniment organizat de Fundația Cărturești și Ordinul Arhitecților din România. Este proiect strategic OAR finanțat prin #TimbrulDeArhitectură.
În 2020, Street Delivery avea loc în 10 orașe: București, Timișoara, Iași, Cluj-Napoca, Baia Mare, Bacău, Craiova, Sibiu, Oradea, Chișinău.
l

7. Vatra Luminoasă. Cartier 2.0

https://asz.ro/parcelari-istorice/casa-constructiilor/vatra-luminoasa/

Cartier 2.0 este ideea a trei prietene care au copilărit, s-au școlit și au crescut în Vatră. Le unesc anii petrecuți la Școala Generală Nr. 49, dar și dorința de a trăi într-o societate mai deschisă și proactivă, unde inițiativele menite să îmbunătățească viața unei comunități nu se lovesc de „nu se poate!”

Ce spune echipa Cartier 2.0: “Ca simpli cetățeni în afara asociațiilor și grupurilor de locuitori, ne-am simțit adesea frustrate de lipsa de informații și de sentimentul de neputință în fața problemelor vieții urbane. Însă împreună, într-un mod colaborativ, credem că putem depăși aceste obstacole și putem fi chiar noi agenții schimbării pe care ne-o dorim.”

Ana Persinaru este absolventă a facultatii de limbi străine la University of Cambridge și masterandă de managementul artei la SDA Bocconi, Ana este pasionată de tot ceea ce înseamnă cultură și identitate. A lucrat ca cercetător și consultant pentru cateva dintre cele mai mari agenții de protejarea patrimoniului din Europa, la FAI în Italia și National Trust în Anglia. Proiectele (și interesele!) sale se axează pe participare comunitară și a tinerilor în activități culturale, strategii digitale si comunicare.
Ana a crescut în Vatra Luminoasă și își dorește ca prin Cartier 2.0 să descopere percepțiile locuitorilor asupra identității cartierului.

Diana Dobrin este consultant și analist de date, lucrează la intersecția dintre mediul public și privat cu un focus pe trenduri de piață, inovație și comunicare. Absolventă de limbi străine și studii culturale la University College London, Diana este pasionată de orașe, urbanism și inovație socială. În ultimii ani s-a implicat în proiecte sociale pentru educație și regenerare urbană, dezvoltând metodologii de lucru și metode creative pentru implicare comunitară. 

Diana a copilărit prin Vatră pe timpul școlii generale și își dorește ca prin Cartier 2.0 să testeze un model de consultare publică axat pe acțiune civică. 

Irina Calotă este arhitect și urbanist. Lucrează ca cercetător în domeniul istoriei arhitecturii și orașului și preda la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București. Lucrarea ei de doctorat „Dincolo de centru. Politici de locuire în București (1910-1944)” tratează periferia moderne a Bucureștiului ca parte inseparabilă a întregii sale structuri urbane și arată cum aici “modernizarea a căpătat forme deseori foarte diferite de cele ale părții vechi, istorice, a orașului.” (prof. N. Lascu.). O puteti comanda aici: http://www.ozalid.ro/dincolo-de-centru

Vazand discuțiile înflăcărate apărute atunci despre calitatea spatiului public, am pornit o discuție (în format reproductibil, pot urma si alte episoade) despre cum sa facem bine ceva care a devenit absolut necesar, de mult timp, anume îmbunătățirea vieții în cartiere. 

Cine suntem? Societatea civilă, care are nevoile ei în orice urbe, indiferent ca suntem din Kiseleff sau din Ferentari.

Ce s-a mai făcut, in preambul. Exista direcții: trotuare cu borne (forma e aiurea, nu intentia, care e laudabila -> consens, bun-simt. Continuitate de intentii. Sensuri unice la Ateneu. Banda de bicicleta. Nu e totul o catastrofa. Hai sa vedem partea buna, ca exista. 

În perioada de molimă, spațiul public a fost utilizat altfel. Părți din spațiul public pot fi utilizate temporar altfel – e mare nevoie de locuri sociale – e nevoie să permiți interacțiunea socială. Spațiul public e insuficient față de nevoie, mai ales că acum ai nevoie de spațiu mai mare -> program continuu al PMB în parteneriat cu vecini pt a se testa și dezvolta sp. public.

Merita mers pe experimente, fara a bate in cuie directii: bd. Kiseleff a fost oprit in weekend pentru circulatie de cel putin 8 pe an, la fel si Splaiul Independentei pe langa gârla, insa lumea nu pare să fi profitat de pe urma acestei intervenții, iar râul e tot îngropat în canal și invizibil la nivelul străzii.  Nu e ideal asa, deci poate e cazul sa revenim. 

Ce vrem:

  1. Un oraș mai plăcut în toate cartierele, nu mutarea centrului de greutate într-o zona care funcționează acum. Vrem să funcționeze fiecare cartier, să trăiești bine în el, să fie siguranță, sănătate, cultură peste tot, nu doar in centru si 100% susținut din bugetul de stat.
  2. Vrem walkability, un oraș in care sa te plimbi cu drag, nu pietonalizare, care e in sine o capcana, omorând magazinele și, odată cu ele, fluxul de pietoni.
  3. Politici publice, program oficial susținut de primărie. Odată cu molima nu trece și urgența. Vrem siguranță publică și sănătate publică. Designul e doar un instrument.
    Siguranță, confort, sănătate publică, cultură – nu se exclud, ci se sprijină reciproc. Direcția de azi e inevitabila. Covid doar a accelerat ceva care oricum trebuia să se întâmple.
  4. Dialogul cu societatea civila. De salutat că primăria a început sa asculte de organizații ale societății civile, OAR demult luptă pt îmbunătățirea calității vieții urbane, ideea e bună, dar alegerea zonelor încă nu e ideala și riscă să genereze o opoziție vehementă-> Cum facem ca inițiativa bună să fie susținută de o dorința legitimă a locuitorilor?
  5. Planul de mobilitate. Calmarea traficului, reducerea, nu desființarea lui: aprovizionarea și riveranii sunt tot trafic. În weekend centrul e chiar plăcut. Doar în weekend însă, ar fi deci păcat să li se ia tocmai asta. Iar traficul principal e generat dimineata de miscarea dinspre cartierele-dormitor din sud catre zona de birouri din nord.

*** Fiecare cartier contează VS. Centrul contează, in defavoarea locurilor fiecăruia – care ar fi o forma de excludere.

  • limitări pe anumite zone
  • TESTĂRI
  • Reveniri, studii, informări publice
  • Cât timp faci studiile, locale, pe cartier, până atunci faci teste.

În perioada de molimă, spațiul public e utilizat altfel. Părți din spațiul public pot fi utilizate temporar altfel – e mare nevoie de locuri sociale – trebuie să permiți interacțiunea socială. Spațiul public e insuficient față de nevoie, mai ales că acum ai nevoie de spațiu mai mare -> ar fi binevenit program continuu al PMB în parteneriat cu vecini pt a se testa și dezvolta sp. public.

Abordare în pași

  • Etapizare: Intervenții temporare care in timp, testate si acceptate, devin definitive, oferind solutii durabile si pe termen lung. Ca in orice oras functional, de ex. Barcelona – alte exemple din Europa
  • Nu facem hei-rup si dupa ureche, ci chestii fundate, ci demersuri bazate pe cercetare ongoing, sustinute de profesionisti: OAR
  • Conceptul de Turist in orasul tau.
  • Street Delivery dă, nu ia.
  • Experienta comunitară, participativă.

Toți sunt nemulțumiți cu felul în care stau lucrurile acum, însă pentru o schimbare …invităm primăria să treacă prin consiliu – consultare publică, invităm la discuție. Ne oferim sprijinul primăriei, înainte de a începe asta, care va avea ca rezultat o opoziție ferma a profesioniștilor și riveranilor, precum și probleme pe care e încă nu le poți vedea de acuma. 
E vorba de străzi precum Quinet, Domnița Anastasia, Cotroceni. Cum ajungi la doctor, la cabinete medicale, dacă le pietonalizezi brusc? Așa, muți centrul de interes într-o zonă care deja este în acest echilibru. Scopul nu este să facem mase mari de oameni în câteva zone, ci să funcționeze totul cât mai bine.

Pentru episoadele următoare, chemăm câte un reprezentant din fiecare direcție.

Bucuresti 2057

 

“Dragul meu,

Ai câștigat alegerile… Felicitări! Să fie într-un ceas bun.

Cumva însă ne așteptam. De când erai mic mă întrebam cum ar fi sa ajungi într-o zi în fruntea acestui oraș pe care l-am iubit atât, l-am părăsit apoi și l-am regăsit mult mai târziu: haotic, dinamic, chinuitor.

În fond, semnele se arătau de pe-atunci. Într-o dimineață de vară ne-ai zis “Azi sunt primar! Poftiți la mine în birou” și ne-ai invitat în capătul balconului, în pampers și cu un tricou roșu, hotărât. Am râs noi, dar parcă se potrivea. Aveai doi ani jumate, stăteam încă pe Splai, în “blocul cu zei”, prin fața căruia Dâmbovița curgea tristă într-un canal cu pereți de beton.

Acum ai vârsta pe care o aveam eu atunci. S-au schimbat multe între timp. Mă întreb ce schimbări o să aduci tu. ”
Cititi toata povestea pe inclusiv.ro.

București 2057

URANUS NOW

Text about the 2019 exhibition at MNAC in cooperation with Zeppelin & Ideilagram

The new exhibition is ongoing now, July 2022

December 22, 1989 marked not only the fall of the Ceaușescu regime, but also the end of the megalomaniac communist project to demolish and then rebuild Romanian cities. Thirty years on, the collective memory of these destructions is fading away, while the aggression against the cities continues, even in an opposite paradigm – that of ultraliberal development.

Forgetting (sometimes voluntary) can intensify a revisionist discourse, which justifies those brutal demolitions by the need to “modernize”. The same discourse then programmatically applies to the destructions and excessive building we witness today.

Under these circumstances, we believe that neither nostalgic accounts, nor the display of archives and other records as such are no longer enough. Therefore, through the proposed project we intend to take a step forward towards a symbolic and analytical re-enactment of an erased urban reality.

     *Collage: Radu Manelici. Photo: Andrei Bîrsan, Ștefan Tuchilă

We concentrate the almost completely destroyed Uranus neighbourhood, the very place the occupied by Ceaușescu’s Palace (now the seat of the Parliament) and several other totalitarian buildings. But we also talk about the context, the general project and other brutal urban replacements, including recent ones in Bucharest.

*Ecoului Street in the 1980s. Photo: Andrei Bîrsan

The keyword is co-presence: overlaying today’s reality on the erased past reality. And this will be achieved not only for houses, churches, schools, streets and gardens, but also for people and their stories. Using 3D and physical models and installations, we aim to symbolically bring back to life the demolished buildings into today’s world.

The main goal of our project goes beyond remembering and honouring those who suffered, resisted or documented this tragedy: it is also about promoting a more balanced and responsible urban development for the present.

URANUS NOW is a project about the living history and the community spirit, about the sometimes invisible connections between periods of history that might appear radically different.

*Photo: Andrei Bîrsan

Text continues here / Read more about it here on the Zeppelin Platform

Chaos*

Bucharest, 1945: Life goes on in a more orderly fashion again, day after day unfurling more or less neatly among the ruins.

One day, out of the blue, while he was waiting at the traffic light on his way home, a guy walked up to him and pointed a gun at his chest, telling him to get out and leave the car. His car. The one he had ordered from the US, after all those years of hard work.
When it finally arrived, everybody had tiptoed around it for days. The elegant silvery coupé with the red upholstery, where she’d lean her lovely head on, tired after a ball. The hatch in the back, where the kids would squeal with joy when he’d take them on a day trip to wherever, the…

All those days in winter he’d driven his family up the mountains, all those summer afternoons to the hills and beaches…Then this guy had just climbed behind the wheel and driven away, his dirty hands clutching that wheel he used to stroke! Now he’s walking aimlessly in the streets, a vague idea he should go home and tell her that…the car was gone. A guy in a uniform had asked for it and he…he had pointed his gun at you.

He hated the war, it was finally over – and now everything just got a whole lot worse.

A song to go with it

*cha·os, noun: complete disorder and confusion. Disorder, disarray, disorganization, confusion, mayhem, bedlam, pandemonium, havoc, turmoil, tumult, commotion, disruption, upheaval, uproar, maelstrom.

In physics: behaviour so unpredictable as to appear random, owing to great sensitivity to small changes in conditions. The formless matter supposed to have existed before the creation of the universe.

Earthquake

My great grandma had come to Romania from Switzerland in 1927.
She was born on the side of the Bodensee in 1904 and had seen Zeppelins flying over the lake; she grew up during the First World War. She was in Bucharest in the 1940 earthquake and during the Second World War.
Communism and the 1977 earthquake found her in a room of the house that I later grew up in.
Witnessing changes and hardship had turned her into a mine of stories.

She’d wake up at 6am every day; take a cold shower and an aspirin, ‘to keep the blood clot-free’, then rush out and sweep the pavement, to the utter amazement of all our neighbours.

Sometimes, they’d greet her with: ‘The crazy German lady is out sweeping again. How’s it, missus?’
‘I am NOT German. Please.’
‘But you speak German.’
‘I am Swiss.
‘Swiss, Austrian, German – all Germans who speak German’, the answer would come back.
‘If you had any idea what fierce resistance the Swiss brought up against the Germans in history, you’d NEVER mistake one for another.’
Then she’d retreat to the garden, muttering ‘Ignorants!’ 

After sweeping the dust, leaves or snow, depending on the season, she’d come inside, change her shoes and put the battered kettle on, make filter coffee and also give me a cup, with milk and sugar.

Then she’d go to the market, every day, even in the dark eighties, when it had become just social behaviour, as there was hardly anything to be bought from the pale faced peasants after 1984, neither on the stalls – nor from underneath them. She’d make gratins from half a celery, an egg, some old bread and diary product.

She taught me all about gardening, keeping alive a neat garden with flowers more typical to her birth climate, than to the extreme one in Bucharest. Big-leafed bergenia, wild flowers from the woods and hydrangea bushes, they all needed constant maintenance and watering here. Even the roses were of foreign sorts. When we’d go on a visit to one of her friends, she’d bring along a rose from the garden, a gesture I came to appreciate but decades later, after having searched hard for a perfumed garden rose in all markets of the countries I lived in.

While gardening or taking care of the household, she’d tell me stories of places she’d seen and people she’d met along the way. All rather pedagogical, now I come to think of it.

But she was at her storytelling best during lunch. We’d sit in front of her dark bookshelves, just the two of us. She’d serve the gratin and start telling the goriest stories.

About how she came from poor and starving Switzerland, just to find people here throwing food away…even bread! And how she’d tell them that one day they were going to regret wasting food. About how the war came and the people starved and had no shoes. How they had to sell their belongings at the flea market, the beautiful painted teacups and the paintings and the cutlery. ‘Did you have to sell your things, Omama?’ She wouldn’t answer and go on to the next story.

Of the couple that was having a fight during the earthquake. They were in bed and the rattling started. The husband jumped under the doorframe and begged his wife to join him. But she was cross and told him she’d rather die in bed than join him. So the doorframe collapsed and he was crushed and she survived it, in bed!

When my parents came home that night, I asked them why they had told me to shelter under the doorframe in case of an earthquake, if it wasn’t safe anyway.

‘Who told you that, sweetie, ‘course you’re supposed to run for shelter under the doorframe! Not outside and not the staircase, love. It’s the Doorframe.’
‘But Omama said that the husband in the story got crushed there, so it’s not safe. I’ll go and hide in the cupboard or under the bed.’
‘Omama told you – what?’

Next day, great grandma got instructed to stop telling the kid ‘terrible stories, understood? She’s a kid, she’s not to be exposed to horror, got that?’, dad had said.
She told me a few stories about great personalities instead, showing me pictures from one of my favourite book ‘Menschen, die die Welt veränderten’ (People who changed the world), the Westermann edition. My favourites were Homer, Alexander the Great, Aristotle, Henri Dunnant, Mohammed the prophet – lovely Persian miniatures where he’s depicted without a face and with flames around the head, riding horses in the sky. Then, Marie Curie, Farraday, Koch, Tesla. Gandhi.

After a while I knew these people’s stories by heart – and wanted MORE STORIES.

So we got back to gore.
‘So, one of the people who survived the great earthquake was this lady in a bathtub. She fell out of the 3rd floor while showering, you know, and – got away.’
‘She fell…into the street?’
‘Yes, dearie. In March, 4th, 1977. Terrible earthquake.’
‘Oh. In her bathtub’.
I went to play in a corner and…digest this new piece of information.
I couldn’t ask the mighty dad, because I knew meanwhile that he didn’t take earthquake stories well. And mom would cut this short, probably. So I turned the story over in my head for a few days. But it started keeping me up, what happened after she fell, once she survived?

A few days later, I had reached the conclusion that this was, although an ‘earthquake story’, one with a happy ending. So, there was a chance to ask dad.
In the evening, dad came to say goodnight and I tried to bring up the matter. ‘Dad, soo…you know, the lady who survived the earthquake?’
‘…’
‘The lady who survived the earthquake in her bathtub?’
‘Here we go again! Horror stories from – let me guess, Omama?!’
‘But…but this one SURVIVED! I was wondering…’
‘No, please stop thinking about the earthquake, sweetie.’
‘But I can’t sleep without knowing the end of the story!
‘Go to bed. Please. It’s late.’
‘But…it’s been 3 nights I’m wondering what happened after that.’
‘After what?!’
‘After she fell. And survived. Please tell me, dad.’
‘Tell you what? She survived. Go to bed. Now’
‘But…what happened next? She fell out, in her bathtub – aaand?’
‘Survived. Great. Sleep now.’
‘But she fell into the street, on the crossroads! From the 3rd floor!’
‘Goodnight’ Dad was already at the door.
‘Please tell me how the story eeends, dad please! I can’t sleep. She was naked or was she taking a shower with her clothes on??’
‘…’
‘I have to know! It was in March, it was cold outside!! Were the people staring? She was naked in the middle of the crossroad? In her bathtub? Please tell me what happened.’
Long sigh. Best dad in the world turns around and comes back from the door. ‘Sweetie. Somebody probably gave her a coat. Now PLEASE go to sleep.’

I finally slept well that night. And the next day I promised Omama I’d never tell dad about the gory stories again.
I often wondered how the guy who had his face hit by a brick got recognized by his relatives – or how the lady whose silk robe caught fire…

But I never asked dad again.
You can see a picture below of the above mentioned Omama and my great grandpa listening to Radio Beromünster in 1946.
He never came home from work at the Pharmacy one night, in 1952. But that’s another story.

***

Listening to Radio Beromünster in 1946

Next Thursday, on March 4th there’ll be 39 years since that terrible earthquake, which struck Bucharest with 7.4° on Richter’s scale and killed more than 1’500 people. 

Among them was our best comedian of all times, Toma Caragiu. 
11’300 people were wounded. 32’900 buildings were damaged or destroyed. The material damage was estimated at 2 billion dollars. 
Ceausescu was on a visit in Nigeria at the time and, on returning, used the damages as an excuse to start a demolition program that erased a quarter of the old town center and destroyed the homes of more people than the earthquake itself.

Let’s hope the next big one spares Bucharest, as we all know that houses don’t mend themselves and this city did nothing to enforce its structures and protect its inhabitants since the last one.

A song to go with it here. 

The Street

One afternoon late last summer, this lady walks into the Ark building. She’s middle-aged and speaks Romanian with the accent of someone who’s lived abroad for longer than she can remember. Timeless chic, scarf, lively black eyes under a fringe, beret cocked to the side, she’s somewhat enraptured by the place.
I show her around and tell her about how the new owners had saved this big old ship from falling into nothingness ten years ago.
The former Commodities Trade Building is one of the few survivors of the Uranus neighbourhood, which had been razed to the ground by Ceausescu in 1982-84, nothing being built on the wasteland instead.

She’s fascinated, the building was renovated so carefully; memories come back. She’s dreamy, but not very talkative.

In the end she says goodbye, delighted about our little chat and walks away – then she stops at the door and turns around with a frown.
‘Actually, maybe you could help me find this street I’m looking for.’
Sure, what street?
‘It’s strada Minotaurului. It must be somewhere around here, but I can’t find it.’
Lady, there must be a mistake; I guess you mean some other name. Are you sure?
She looks at me, shaking her head, and then takes out a map and points sullenly at the street shown on it.
‘It should be near by, around the corner somewhere.’ The map is new and shiny, the street’s there all right, M-i-n-o-t-a-u-r-u-l-u-i it says, I can see it, but it’s…


21, Minotaurului © Dragos Frincu

Gheorghe Panu str. – Schitul Maicilor str. Photo from Mihai Isacescu

Gone.

Arionoaiei Street © Dan Perry

Strada Minotaurului was demolished in 1984, along with all its houses and trees and gardens, to make way for the new civic centre.
Its people were thrown out and scattered all over town, distributed to the new anonymous concrete blocks of flats.

Although…for a moment I’m hesitating. I feel like running out to see it with my own eyes. Maybe I’m mistaken and she’s right and the street is still there. Opposite of our building, a bit further down the road, with its trees and cobblestones and people and tiled roofs. The diggers were just a nightmare.

Somebody opened their gate on Lazureanu this morning and left for work, walking down the sloped sidewalk. They’ll be home in the evening, passing the stores and the Cosbuc cinema on that rattling tram from Unirii Square. On the steps on Ecoului, kids are still playing. At Meteorilor, a few older ones are skipping school and hiding with their cigarettes behind an old iron fence. A couple are clinging on to one another as if it was their last day on earth, in the shadow of the old chestnut tree on Arionoaia. Somebody is loading his furniture off a truck on Uranus. A nun scurries out of the Schitul Maicilor monastery, busy as nuns always seem to be. It smells of freshly ground coffee from a house, were the old lady awaits her nephew to return from the military. Cazarmii, Salvatorului. Someone else just finished roasting the joint, opened a window and is calling down ‘Lunch’s ready, boys, wash your hands and come up – now!’

If I run out right now, I will see them all!

The lady is still looking at me, waiting for an answer.
‘It was there, if you walk out, left hand side. But now it’s…gone.’
She smiles, ‘No, madam, there must be a mistake. Minotaurului is still there, look at the map.’
I can see the Parliament’s Palace is there on the map, easy to spot, enourmous as it is. The nightmare is as real. But – the academy building is missing; all the old streets are in their places, LazureanuMinotaurului and EcouluiMeteorilorArionoaiei and Salvatorului, with Ion Taranu crossing them. For a moment, the children are still hanging on the corner, the couple is snogging, and mom’s calling her boys from the window, lunch’s ready, and the tram rattles around the corner.

But it can’t be. I had walked up that hill 2 weeks before, over the wasteland in front of the unfinished academy building. There’s only shrubbery there now, hundreds of hectares of weeds and thorny bushes cover the hill where these houses stood in which these people lived. If you dig in the dirt with your shoe, you can still find some bits of a cobbled street under the bushes.

She hands me the map and points at the little street. The map is brand new.
I ask her, ‘Lady, where did you get this map from?’
‘At the Romanian stand at a tourism fair, back home in the States, last year.’
She folds it carefully and walks back to the door, smiling at me.
‘Don’t you worry; I’m sure I’m going to find it. Thanks for your kindness.’

Link to our platform and exhibition URANUS NOW, 2019

A wonderful superposing of pictures from different times.

Watch a movie from demolishing times, 1984, here.

The Uranus Neighbourhood – Minotaurului street in the lower third – THEN…and NOW

Casa de pe soseaua Kiseleff – Imagini din trecut – 1900 – 1948/9

 

Sandu Sturza, col. Radu Miclescu si sotia sa, Elsa, cu cainii, pe terenul de tenis din spatele casei

Aceasta casa, despre care am mai scris (vezi link-uri in josul paginei) a fost proiectata de arhitectul Ion Mincu pentru pictorul G.D.Mirea, caruia se spune ca i s-a epuizat bugetul inainte de terminarea constructiei. In anul 1900 a fost nevoit sa vanda casa, aflata pe Soseaua Kiseleff la nr. 33, pe un teren de 3’000 m2. (Nu stiu exact cat de mare era terenul la 1900, dar mergea pana in spate, pe strada B. St. Delavrancea).

Salonul, 1900

Casa a fost cumparata si terminata de colonelul Radu Miclescu, descendent al unei mari familii de boieri moldoveni, care a trait aici cu mama si sotia sa, Elsa.

Salonul, 1900, detaliu. Mama colonelului

Cele mai mari personalitati ale perioadei interbelice s-au intalnit aici, petrecand in baluri elegante ori venind saptamanal la jour fixe, ce avea loc in fiecare joi. Numele lor – Cantacuzino, Brancoveanu, Sturdza, Carp, Baleanu, Bals, Greceanu, Odobescu, pentru a aminti doar cateva, sunt astazi aproape disparute, pastrate in filele cartilor de istorie.

Olga Carp

Cine isi mai aminteste astazi de “Bâzu” Cantacuzino, unul dintre cei mai buni piloti ai Romaniei, care a trecut cu avionul sau pe sub Arcul de Triumf? Pentru aceasta isprava a fost suspendat din armata, insa rechemat dupa 6 luni..

Sanda Ghika, George Miclescu, Yvonette Baleanu, Didi Greceanu, Dodoi Crisovelony

Istoria anilor ce a urmat, unii dintre voi, din ce in ce mai putini, o stiu pe propria lor piele, altii – mai mult din povestiri.

La sfarsitul anilor ’40, comunistii au ocupat casa, nedandu-si macar osteneala s-o nationalizeze.

Colonelul Miclescu a refuzat sa o parseasca viu. A avut o viata lunga, locuind mai departe intr-o baie, timp de 40 de ani, in subsolul casei la care tinuse atat de mult.

Aceeasi fereastra, azi

In 1968 a venit la Bucuresti in vizita oficiala presedintele Frantei, Charles de Gaulle. Cum a ajuns, generalul a scos o lista cu nume, cerand sa-si vada in interval de 24 de ore fostii colegi de la Scoala Superioara de Ofiteri St. Cyr. Unii dintre acesti fosti colegi au fost luati atunci direct de la lagarul de la Poarta Alba, imbracati “bine” si adusi la Bucuresti; altii, ca Radu Miclescu, invitati sa vina numai decat – la primirea oficiala de la Legatia Franceza.

Colonelul si-a pus uniforma, a urcat treptele ce dadeau din subsol in curte, tinandu-se de o sarma ca “mana curenta” – si s-a dus la primire. Apoi, fara sa arate o urma de umilire, a coborat din nou in baia sa de la subsol, unde a trait si a murit la peste 90 de ani.

 

Fotografiile alb-negru de mai jos dateaza din perioada anilor 1930-1937.

 

Pozele color sunt din zilele noastre.

Coltul dinspre str. Ion Mincu

Vedere dinspre soseaua Kiseleff

“Villa Miclescu”

Gazda

Fereastra

Elsa Miclescu pe scara de la intrare

Elsa pe scara

La capatul scarii

Aici era scara

La dreapta era living-ul cu scara

O iarna din anii ’70

Fereastra spatiului, care trebuia sa devina atelierul pictorului Mirea

Pentru mai multe date despre aceasta casa, apasati linkurile de mai jos:

FOTOGRAFIILE, intr-o rezolutie mai mare, aici

Scurta poveste a familiei Miclescu

Partea 1: Prima intalnire

Partea 2: Update

“Casa Colonelului”, Andrei Pippidi in Dilema Veche 

Campania “Nu distrugeti Bucurestii de altadata”: Cum este lasata sa moara o casa boiereasca din inima Capitalei, Catiusa Ivanov, Hotnews.

Casa Miclescu, Kiseleff 35-37, Metropotam

Casa de pe soseaua Kiseleff – 2 – update

Distrugeri nenatural de ordonate

Intre timp am aflat, cum imi dorisem, mai multe despre casa.

Dl. Pippidi scrie in Dilema Veche nr. 261 – 18 februarie 2009:

Casa a fost a pictorului G.D. Mirea şi, mai tîrziu, a colonelului Radu Miclescu. Se găseşte la nr. 33 din Şoseaua Kiseleff. Ceea ce a fost o mare grădină, acum în paragină, este un teren bun de construit care a stîrnit lăcomia afaceristului care a cumpărat casa. Cît timp se prelungeşte procesul în jurul acestei proprietăţi, operaţii nocturne se desfăşoară acolo ca să grăbească ruinarea. (…)

Am auzit că, într-unul din primele interviuri prin care şi-a declarat intenţiile cu care şi-a luat în primire funcţia, noul ministru al Culturii şi al Patrimoniului s-a referit la această casă. Fusesem de altfel informat că vor începe demersurile oficiale pentru exproprierea ei. De atunci însă trecuse multă vreme şi distrugerea nu s-a oprit. Fotografiile arată brutal ceea ce, de pe stradă, trecătorul doar zăreşte: acoperişul spintecat, geamurile sparte, bolţile rupte. Casa a avut o “grădină de iarnă” (cum ar fi lipsit? este un element caracteristic al arhitecturii de la 1900, acolo se întîlneau personajele lui Oscar Wilde), o seră cu pereţii de sticlă, acum făcuţi ţăndări. Din toate părţile, o vegetaţie nebună a împresurat şi se strecoară înăuntru. În pivniţă erau ciuperci de pe cînd trăia bătrînul colonel. Elanul cu care se revarsă viaţa sălbatică nu poate fi stăpînit.

Planseu smuls

Proprietarii de atunci, familia Miclescu, trebuisera sa-si abandoneze posesiile prin 1948, dupa cum rezulta din articolul aparut in Evenimentul de Botosani.
Casa nu a fost niciodata nationalizata, ci ocupata. Totusi, proprietarul a trebuit sa faca proces pentru a o recastiga. A pierdut la primele doua infatisari. Cand a vrut sa faca recurs, i s-a pus in vedere ca risca sa piarda totul, din cauza unui amendament la lege adus pe vremea presedintelui Iliescu. Atunci, considerand ca nu merita riscul si eforturile, s-a vazut nevoit s-o vanda, impreuna cu un alt teren, pentru mai putin de 10% din valoarea casei. Asta se intampla in 1994-96.

Casa purta stricaciuni de la cutremurul din 1977 si nu a fost reparata cum trebuie, dar in pivnita au fost pusi stalpi de sustinere.

Stie cineva mai multe despre zvonul cu expropierea ei?

Partea 1: Imagini din trecut

Casa Colonelului, Andrei Pippidi, Articol in Dilema Veche, nr.261 2009-02-18 |

Imagini mai noi pe Reptilianul – un blog curajos de explorare urbana

O constructie dementa intr-un oras scapat din frau

 

Dorobanti Tower, Render © Zaha Hadid Architects

Nu ne ajungea Casa Poporului cu suprafata ei record, acum ne trebuie si o capodopera dominanta in plan vertical… Intr-un oras scuturat de cutremure, in care vara temperatura ajunge la 60°C pe asfalt si betoane, maxima inregistrandu-se in centru abia la sapte seara, din cauza functiei de acumulatori de caldura a blocurilor, intr-un oras in care terenul de constructie este nisipos – s-ar construi un turn de sticla de 200m inaltime, ale carui ferestre vor fi mereu obturate de storuri trase si a carui climatizare ar necesita anual volumul de energie produs de o intreaga centrala nucleara! Ce sa mai vorbim despre acces: probabil primele 20 de etaje sunt destinate parcarii. Ori este cumva planuita o linie de metrou directa intre aeroportul international aflat la numai 6km (sic!) si obiectivul cel nou? Numai pentru materialele necesare santierului si construirea fundatiilor ar trebui nivelata in zona o suprafata de 3 ori cat cea a turnului. Ori vor fi aduse cu elicopterul direct elemente prefabricate?

In descrierea biroului realizator, proiectul este laudat cu adjectivul “timeless”. Niciodata cultul arhitectului-star nu a fost mai puternic decat astazi, niciodata indiferenta acestuia fata de functionalitate si sit nu a fost mai mare. Inainte era nevoie de un conducator totalitar pentru construirea unor monumente pompoase, acum ajunge un arhitect renumit…

Ce bine ca ne preocupa construirea unui centru urbanistic modern in inima unui oras haotic, in care circulatia a ingenuncheat de mult, in care in fiecare zi case vechi demne de titlul de “patrimoniu”, ce reusisera sa scape furiei demolarilor comuniste si carora orice neamt le-ar pune sub protectie pana si gaura cheii – sunt demolate ca sa faca loc unor mari structuri intamplatoare, care nu reusesc nici macar sa imite cu succes alte blocuri “moderne” din restul lumii. In felul acesta ne-am apropia ca imagine tocmai de Moscova, orasul in care fabuloasele monumente noi trezesc in loc de admiratia Vestului tocmai repulsia acestuia, prin contrastul extrordinar intre costurile noilor cladiri prestigioase si mizeria locuitorilor. In situatia in care tara noastra, cu probleme serioase de infrastructura, este incapabila sa asigure majoritatii cetatenilor ei o existenta deasupra nivelului de saracie, construirea unui asemenea monument ar ilustra tot ce este mai rau in capitalism.

Monumentele reprezentative celebre se deosebesc de experimentele de gust indoielnic prin autenticitatea lor. Desigur Turnul Eiffel din Paris sau World Trade Center-ul din New York au fost la vremea lor considerate foarte avantgardistice, dar ele isi implineau menirea: erau construite in momente de succes economic si functionau ca simbol – unul, al maiestriei tehnice iar celalalt, al puterii comerciale. Erau credibile, de aceea si-au pastrat in timp functia emblematica.

Stiinta si puterea obliga. Sa nu ne batem joc de aceasta obligatie, altfel riscam sa ajungem ca bancherii.

Mai jos extras din textul de pe pagina biroului “Zaha Hadid Architects”, din care provin si randarile:

“an iconic presence in the heart of Bucharest. (…) The purity of its form – a chamfered diamond- like structure – will be a timeless, elegant landmark in the centre of Bucharest. Zaha Hadid Architect’s design concept (…) naturally expresses the changing programme of hotel, amenities, and residential apartments. The site is located in the centre of Bucharest, to the west of Piaza Romana, and approximately 6km south of the international airport. The brief called for a 100,000 square metre mixed-use development at the junction of Calea Dorobanti and St. Mihail Eminescu. The project comprises 34,000 square metres of a 5-star hotel (including restaurants and a convention centre) and 35,000 square metres of luxury apartments.(…) This public area will be unlike anything else in Bucharest, representing a major attraction within the dense urban character of the City, offering an important new meeting space and urban plaza.”

 

Dorobanti Tower, Render © Zaha Hadid Architects

aici gasesti HARTA sitului pe google-maps

aici gasesti PROIECTUL pe pagina Zaha Hadid Architects

prof. Andrei Pippidi comenteaza proiectul aici