Arhitectul Horia Maicu, născut Haim (Harry) Goldstein, a reintrat în actualitate după salvarea spectaculoasă a arhivei sale dintr-un tomberon de pe strada Batiștei de către pictorul Daniel Balint, care trecea pe acolo întâmplător în ianuarie 2012. Mulţi au luat atunci pentru prima dată contact cu cel care a fost arhitectul-șef al Capitalei între 1958 și 1968 și care și-a pus semnătura pe o serie de clădiri-simbol ale Bucureștiului – Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii” (astăzi Casa Presei Libere), Teatrul Naţional, Sala Palatului, mausoleul din Parcul Carol etc.
În bena de gunoi de pe strada Batiștei, de lângă faimosul „bloc roșu”, proiectat chiar de Horia Maicu și unde arhitectul avea un apartament, s-a găsit arhiva personală a acestuia ‒ arhivă care aduna atât faimoasele sale edificii bucureștene, cât și o altă lume, cea a debutului său în arhitectură, în orașul său natal, Constanța. Horia Maicu a locuit în „blocul roșu” pe strada Batiştei, în Bucureşti, până la moartea sa, în 1975, iar în 2012, noii proprietari nu au înțeles valoarea arhivei aceluia care fusese arhitectul-şef al Capitalei în perioada lui Gheorghiu-Dej și au aruncat-o alături de moloz, haine şi bucăţi de mobilă.
Salvarea, uitarea şi din nou salvarea
Vreme de câţiva ani, recuperarea de la gunoi a arhivei lui Horia Maicu nu a prezentat mare interes. Abia în 2015 a fost organizată o expoziție în foaierul Teatrului Național din București și, în acest moment, publicul larg l-a descoperit/redescoperit pe Horia Maicu și a aflat istoria arhivei sale. A curs ceva cerneală în perioadă, apoi s-a așternut din nou liniştea.
În 2022, un grup de specialiști sub coordonarea arh. Dorothee Hasnaș a reluat cercetarea cu privire la fostul arhitect-șef al Capitalei. Perioada abordată în cercetare, finalizată cu lucrarea Goldstein Maicu. Vilele moderne. Constanța. 1931-1940, este cea a debutului lui Horia Maicu, pe atunci Haim Goldstein, în lumea arhitecturii. Descoperirile sunt fabuloase: peste 100 de imobile ridicate în 10 ani, o amprentă unică păstrată în feronerie și detaliile imobilelor și niciun strop de realism-socialist în lucrările sale. De asemenea, cercetătorii au descoperit că arhiva salvată în 2012 era volantă și au făcut toate demersurile ca aceasta să ajungă în administrarea unei instituții care să fie capabilă să o ofere publicului pentru consultare.
Astăzi, arhiva Goldstein-Maicu este în administrarea Ordinului Arhitecţilor din România, iar numele salvatorului, pictorul Daniel Balint, se află la loc de cinste.
Constanţa se modernizează
La începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, Constanța se află încă la marginea Imperiului Otoman. Orașul din epocă e un port mic, vechi și cosmopolit, cu arhitectură preponderent rurală.
Într-un fel, orice oraș-port este definit de mare: el nu funcționează la fel în toate direcțiile, ca un oraș de șes, ci se orientează cu totul către mare, ca un amfiteatru. Este, prin definiție, un oraș deschis, care intră în contact cu diferite culturi și influențe, prin traficul maritim.
Neschimbată de veacuri, relativ liniștită, zona trece la sfârșitul secolului al XIX-lea printr-un un război cumplit, în care câștigă teritorii și se afirmă cu un rol nou, intrând într-o perioadă cu adevărat specială.
Schimbarea la faţă
Pentru orice modernist, orașul Constanța datorează enorm Regelui Carol I. După Războiul de Independență și Pacea de la Berlin, din 1880, România dobândește, în urma unui schimb de teritorii, Dobrogea, un teritoriu eterogen din punct de vedere al populației și religiilor. Un ordin al primăriei referitor la aplicarea legii stării civile, din 28 decembrie 1878, menționează bisericile greacă, bulgară, catolică și templul așkenazilor (1). De asemenea, recensământul din 1880 arată că orașul Constanța avea doar 5.204 locuitori (2), paisprezece ani mai târziu, numărul se dublase (3), iar în 1904 ajunsese deja la 13.385 de locuitori (4), pentru ca, după Primul Război Mondial, în 1928, să numere 40.933 de locuitori (5).
Totuși, pentru proaspătul rege, Dobrogea reprezenta acel teritoriu de care avea mare nevoie în dorința sa de a dezvolta și a moderniza tânărul stat român. Cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad) reprezentau o ieșire la Marea Neagră, dar una dificil de administrat. Crearea unui port de anvergura Hamburgului, din Germania natală, așa cum își dorea Carol I, era imposibilă în acest spațiu, însă Constanța îndeplinea toate criteriile. Singurul mare obstacol era traversarea Dunării.
Construirea podului de la Cernavodă de către inginerul Angel Saligny, între 1890 și 1895, a adus un și mai mare avânt în dezvoltarea celui mai mare oraș-port al țării. De altfel, la data de 16 octombrie 1896, Regele Carol I, într-o ceremonie fastuoasă, punea piatra de temelie a construirii Portului Constanța (6).
Deși orașul reprezenta un punct comercial și turistic, pe linia vestitului tren Orient Express, administrația regală românească a oferit Constanţei, la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, un impuls extraordinar în dezvoltarea sa. Înființarea Serviciului Maritim Român (1887), dar și dezvoltarea unor clădiri publice-simbol ‒ palatul comunal (care a avut chiar două sedii: prima clădire, inaugurată în 1896, este azi Muzeul de Artă Populară, cea de-a doua clădire, din Piața Ovidiu, a fost inaugurată în 1921), palatul administrativ, palatul de justiție, palatul episcopal, teatrul, muzeul, biblioteca, spitalul și, bineînțeles, Cazinoul (1905-1910) ‒ au schimbat fundamental fața orașului.
Hoteluri şi locuinţe private luxoase
Construcțiile administrative au fost secondate de investiții private. Astfel, remarcăm apariția unor locuințe private luxoase și impunătoare precum: palatul Sturdza (autorizație obținută în 18897), locuințele lui Amédée Alléon, Vila Sutzu (1898-1899), Casa Hrisicos (1903), Casa Pariano (sfârşit de secol XIX), Casa Petre Grigorescu (sfârşit de secol XIX), Casa cu lei (1895), Casa Manissalian (1905) etc. Citind mărturiile de epocă și corelându-le cu informațiile statistice, observăm o întreagă elită care se formează din oameni pregătiți, de care noul oraș are mare nevoie.
De asemenea, de la cele câteva cârciumi și hanuri, după 1880, apar numeroase hoteluri: Hotel d’Angleterre, Hotel Gabetta, Hotel Ovidiu, Hotel de France, Hotel Metropol, Hotel Carol I, Hotel Palace, Hotel Europe Elite, Hotel Mercur, gata să asigure servicii de la cele mai simple la cele mai rafinate gusturi.
Se schimbă şi modul de a călători
Constanța interbelică continuă să fie un punct de atracție pentru călători și un nod comercial deosebit, însă apar tot felul de elemente de modernitate. Încet-încet, birjarii fac loc automobilelor, iar călătoriile cu avionul nu mai sunt ceva exotic. În 1934, şapte avioane au efectuat curse pe ruta București – Constanța – Balcic – București. Cursele aeriene deveniseră și ele regulate, e drept, pentru elita care își petrecea vacanțele la Balcic și pe întreaga Coastă de Argint.
Încă din 1920, pe strada D.A. Sturdza (azi Revoluției), într-o clădire foarte frumoasă, Casa Embiricos, își deschidea birourile compania transatlantică American New East & Black Sea Line – linie regulată, rapidă și directă Constanța – New York. „Pe parcursul voiajului se pun la dispoziția celor interesați și în funcție de tarif mâncare, muzică, cinematograf și baie”8.
În anii ’30, Serviciul Maritim Român avea aici 14 nave de pasageri care efectuau curse în întreaga lume. Poate o parte dintre acestea au fost surse de inspirație pentru tânărul Haim Goldstein în dezvoltarea stilului său modern, asemănător cu imaginea unui pachebot. Rutele cele mai importante erau: Constanța – Varna – Istanbul – Salonic; Constanța – Istanbul – Pireu – Alexandria; Constanța – Istanbul – Pireu – Beyrouth – Haifa etc. 
Blocul Kalambotos din Constanţa, imobil realizat în 1934 în stil modernist
Cazinoul
Dincolo de băile de soare, care îndemnau pe toți să ajungă în sezonul estival pe plajele amenajate la Constanța, principala atracţie a urbei a fost, începând din anul 1910, evident, Cazinoul Comunal, monumentalul edificiu construit de către arhitectul Daniel Renard, în stilul Art Nouveau.
Locul unde se făceau sau se pierdeau averi, la ruletă, la bacara sau la alte jocuri de noroc celebre la acea vreme în lumea întreagă. Bineînţeles, Cazinoul Comunal însemna mai mult decât atât: era şi centrul cultural al oraşului, loc de spectacole, expoziţii şi numeroase alte evenimente, dar şi, graţie falezei sale, locul ideal pentru promenadă.
Aceasta este, în câteva tuşe, Constanţa în care a trăit şi activat Haim Goldstein…
Tânărul arhitect Haim Goldstein şi locul său în Constanța interbelică
În 1905, în Constanţa, în casa din strada Libertății nr. 21, se naște Haim ‒ fiul Clarei Herscovici și al cârciumarului Marcu Goldstein. Douăzeci de ani mai târziu, tânărul absolvă liceul și pleacă în Italia, la Roma, cu o bursă de studii. În 1930, revine în orașul natal cu diplome în inginerie și arhitectură şi demarează o seamă de șantiere în antrepriză cu alți arhitecți.
Un element interesant este şi evoluția comunității etnice a arhitectului. Pentru că Haim (Harry) Goldstein este evreu, putem urmări, în traseul său, şi evoluția comunității așkenazilor. Astfel, la momentul intrării Dobrogei în Regatul României, aceasta număra vreo 234 de suflete, în preajma nașterii lui Haim, 1.059, iar în ajunul întoarcerii sale în Constanța de la Roma, 1.050.
Peste 100 de imobile în zece ani
Într-un interval de numai zece ani, între 1931 și 1940, arhitectul participă la construirea a peste 100 de imobile. Astăzi le numim „vile”, deși multe erau, de fapt, „apartment houses”, Blockhaus-uri, imobile P+3 sau 4, cu câte două apartamente pe etaj, un gen de construcție tipică perioadei. Arealul intervențiilor lui Goldstein se extinde peste marginile Constanței, incluzând lucrări în Mamaia, Techirghiol, Eforie, Palazu Mare, poate chiar Silistra.
Multe din aceste imobile se găsesc încă pe străzile Constanței, nevăzute și neștiute, modificate în chip nefericit sau pur și simplu ascunse privirii. Sunt necunoscute, pentru că nu s-a vorbit de ele până acum. Multe au fost descoperite, de altfel, în timpul cercetării arhivei Goldstein, în colecția impresionantă de schițe găsite în pubela din centrul Capitalei.
Schițele făceau odată parte din viața arhitectului Horia Maicu, care nu doar că a participat la proiectarea Combinatului „Casa Scânteii” (1953-1959), ajungând director la Institutul de Proiectare a Construcțiilor și apoi arhitect-șef al Capitalei între 1958 și 1969, dar a şi predat la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” începând cu 1950, locuind într-un apartament dintr-un bloc proiectat chiar de el, pe strada Batiștei nr. 11, împreună cu soția, Sultana, până în anul morții, 1975.
„Ce frumos e desenată fațada”. Tăcere…
În anii aceştia, Haim Goldstein e Horia Maicu, cel care a întors complet spatele perioadei sale constănțene. Cât de mult se detașase de trecutul său rezultă dintr-o anecdotă povestită de arhitectul Romeo Belea, care a lucrat cu el timp de şaptesprezece ani. Mergând odată la Constanța, Belea remarcă o casă de pe bulevardul Ferdinand și spune: „Ce frumos e desenată fațada”. Maicu se oprește și nu spune nimic, doar se uită lung. Era unul din imobilele Goldstein.
Dar, în acele vremuri, Maicu era doar Maicu, în Constanța se construiau blocuri socialiste și Cazinoul ajunsese un local de alimentație publică.
După anii ’50, România trăiește un nou boom imobiliar, declanșat de industrializarea forțată și de determinarea noului regim de a crea noduri industriale, cel dintâi fiind în jurul Capitalei.
După oprirea șantierelor comuniste, la finele lui 1989, România trece printr-o perioadă de somn al Cenușăresei și ajunge astăzi din nou la o nemaipomenită hărnicie imobiliară: de această dată însă, imobilele care nu sunt demolate sunt desfigurate cu intervenții ieftine, care rașchetează detaliile atent construite în anii ’30 și le înlocuiesc cu ready-mades barbare. Hublourile, antenele, artropodele de pe uși nu se mai pot apăra de intervențiile nefaste ale gospodarilor porniți să le înnoiască ‒ citește: înlocuiască ‒ cu orice preț. Lumea de azi nu le mai știe valoarea, prețuind noul, fără a ști să discearnă calitatea.
Lecţiile arhivei Maicu
Arhiva schițelor lui Maicu, găsită în tomberon, păstrată timp de un deceniu de pasionați, a ajuns, în fine, în biblioteca Filialei București a Ordinului Arhitecților din România în toamna lui 2022: a venit momentul oportun ca ea să ne deschidă ochii asupra migalei cu care arhitectul trata pe atunci rezolvarea partiruilor și a fațadei, propunând variante multiple, dar și ca să ne vorbească de o vreme când arhitectul era puternic, beneficiarul îi respecta rolul și constructorul îi urma întocmai planurile. Altceva ar fi fost pe atunci de neconceput.
Acest stop-cadru asupra perioadei constănțene a lui Haim Goldstein (Horia Maicu), prea puțin cunoscută astăzi, ne oferă o sumedenie de imagini: cum era orașul-port atunci, cum s-a dezvoltat, cine își putea permite o vilă semnată Goldstein, cum se explică Modernitatea și Modernismul, prea des confundate cu Art Deco și Bauhaus.
Calambotos, Askitopoulos, Xenakis și Hurmuziadi (greci), Russo, Solaris, Dalla și Cochino (italieni), Goldfeld și Heilpern (evrei), Nedelcu și Huhulescu (români), Calpagioglu și Cuimudoglu (turci) s-au numărat printre comanditarii imobilelor semnate de Goldstein. Mulți dintre ei antreprenori, legați deopotrivă de mare și de uscat și, mai ales, de orașul-port. Sunt oameni înstăriți, care își doresc noutatea, dar respectă standardele și valorile arhitecturale. De aceea, multe dintre imobilele păstrate atrag privirile turiștilor, cu uimire față de splendida construcție, dar și cu indignare la nepăsarea cu care sunt tratate azi.
Cum recunoaștem o casă din repertoriul Goldstein? Invitaţie la descoperire
Majoritatea imobilelor ridicate în Constanța interbelică de către Haim Goldstein se înscriu în stilurile „pachebot” modernist sau imobil cu iz mediteraneean. Există și unele excepții, iar volumul recent publicat, Goldstein Maicu. Vilele moderne. Constanța. 1931-1940, dedică un capitol generos acestui subiect. Cartea include şi un capitol intitulat Vocabularul Goldstein, în care sunt prezentate forme și detalii arhitecturale, de la intrarea telescopică cu uși împodobite de insecte prietenoase și harnice (greierele, păianjenul, furnica și albina) până la ferestrele cu săgeata și soarele.
Pentru că imobilele au aproape o sută de ani, cititorul îşi va pune poate întrebarea: cum le putem renova, fără să pierdem din valoarea imobilului interbelic? Aceste aspecte sunt și ele surprinse într-un Ghid de bune practici, către finalul cărții.
Dar volumul Goldstein Maicu. Vilele moderne. Constanța. 1931-1940 propune şi un traseu (pe care îl redăm alăturat) în care veți putea descoperi pe teren imobilele Goldstein care au supravieţuit vremii, cu proporțiile lor zvelte și detaliile lor jucăușe, feroneria delicată a gardurilor, gângăniile pe ușile vilelor moderniste odată atât de însorite, la care intrarea și casa scării joacă rolul principal. Să privim prin ochii întredeschiși ce a rămas din ele astăzi, cu speranța că respectul pentru detalii va renaște înainte ca ele să dispară pentru totdeauna.
Mai multe găsiți online pe maicugoldstein.ro.
Articolul „O descoperire estivală: Constanța arhitectului Haim Goldstein (Horia Maicu)”, a fost publicat în numărul 260 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 septembrie – 14 octombrie, și în format digital pe platforma paydemic. (revista:260)
Die EinladungDie Ausstellung ereignete sich zwischen 26.02.-26.03.2010 in Zürich und fand gleich grossen Anklang: viele Rumänen kamen, um sich zu erinnern, viele andere Besucher, neugierig, etwas über einen Teil Ostblockgeschichte zu erfahren. 
Der Salon © Irina Vencu
Die verlassene Wohnung
Grundriss Galerie
Invitatia.
Plan galerie
La bar se discuta in trei limbi
Salonul © Irina Vencu
Holul de bloc
Apartamentul părăsit
Der Raum mit der Bühne. Fenster in Muschelform, typisch Jugendstil
Gegenüberliegende Wand im selben Raum
Im ersten Stock. Links die Tür zum Spielraum, vorn kommt man zu einem Festsaal
