Erna Popescu / 21.06.1926 -12.04.2021
Mutti nu mai este. Mutti care m-a învățat atâtea, a plecat. A plecat dintre noi încă un om din cei dragi și foarte apropiați și de demult. Mutti elegantă care conducea mașina cu mănuși. Care mirosea mereu discret a lavandă, care iubea culorile deschise, de la beige la oliv, caramel și auriuri, verde bouteille și Sonnengelb, și care nu purta niciodată negru. În cel mai întunecos caz, bleumarin.
Mereu a fost deosebită. Nici nu avea cum să fie decât altfel, înalta, politicoasă, pistruiată și cu ochii verzi, alergică la mai toate – până și la glicerina! – extrem de hotărâtă și disciplinată. Germana ei clară și memoria ei fantastica.
Și ce modernă era! Era la curent cu toate progresele medicale și farmaceutice – dacă nu venea războiul, s-ar fi făcut farmacistă, măcar ca să preia farmacia în care crescuse. Dar farmacia familiei ei, “La Ochiul lui Dumnezeu” de pe calea Victoriei, vis-a-vis de palatul Știrbei, a fost nimerită de o bombă a Aliaților în august `44 și a zburat în aer, cu tot cu grădina sa de plante medicinale.
Războiul, din cauza căruia care s-a căsătorit întâi de formă cu Popel, bunicul, în 1945, ca să își schimbe numele german într-unul românesc. Apoi a murit mama ei de difterie în 1946. S-a terminat războiul și din colegii ei de scoală s-au întors doar o mâna de oameni, imputinati apoi cu deportările etnicilor germani.
Mult mai târziu, când s-au mai linistit apele, bunicul a luat-o într-un voiaj târziu de nuntă prin locurile unde fusese cu artileria în război, în Crimeea – o croaziera pe Marea Neagra.
“Când am plecat pe front, abia remarcasem adolescenta asta de la școala de fete, niște miorlăite, toate, parcă. Mă-ntorc acasă și găsesc o Rita Hayworth în toată regula”, glumea bunicul. “Aber, Popel!” zicea ea.
În 1952 s-a prăpădit Albert, tatăl ei. Cu fratele Paul, cu familia lui, încet încet, toți s-au împrăștiat prin cele 4 zări. Mama mea, întâiul ei născut, a venit pe lume în 1948. Apoi Peter, 8 ani mai târziu.
Mutti, cum era pentru noi toți, a ținut casa de când s-a mutat în ea în 1945 până de curând, cât s-a putut ține pe picioare. În vremurile alea grele au fost și 17 oameni în casă. Ai mei au stat si ei acolo timp de 8 ani, după ce s-au căsătorit.
Vremuri vesele a prins, printre toate schimbările și grozăviile. A făcut carnetul de condus si conducea cu mare placere. Eu am apărut în 1978 în schemă, după cutremur, când abia terminaseră de reparat casa.
Eram o familie mare și adunată, iar casa – un bastion. Mereu intra și ieșea cineva, saluta cineva peste gard, suna la ușa, lătra și dădea altcineva din coada. Das grosse Haus.
Mutti rüstig, alergând pe scări în sus și-n jos, în gradină, la flori, sus, pe terasa, jos, la cumpărături, apoi la volan, în “mașinoi” – Volkswagenul cu care mă lua cu ea este tot. După-amiezele cu citit din Schnuckihas und Miesemau și Peterchen`s Mondfahrt. Frühstück pe terasa, totul aranjat, serviciul albastru, pernele pe scaunele verzi pal.
Ceaiurile cu sandviciuri în anii `80, cu discuții fascinante despre istorie și artă, povesti de viață și dezbateri cum nu se mai fac azi.
Zilele ei de naștere, cu sorbet de căpșuni făcut de ea, în cea mai lungă zi din an.
O mână de amintiri mi-au rămas.
La Economat, la Sinaia, unde mă ținea în brațe și aduna picături de ploaie de la streașină cu o ceșcuță bleu din setul de picnic, când aveam vreo 4 ani. La Tuzla, când am fost să-l vizităm pe Peter, care avea aceeași ceșcuță bleu făcută abajur pe lampa de la noptieră. “Aber, Peter!” a zis ea de jumate amuzată.
Când am fost noi împreună la Predeal, la hotel Rozmarin, și am învățat de la Papa Popel să schnippen/zvârl sâmburi de cireșe din compot în capetele trecătorilor, din balcon. Când construiam împreună baraje pe Poliștoacă, din pietricele – și Mutti scotea din coșul de picnic o lume întreagă, de la farfurii la serviete și de la șnițel și ardei gata tăiat la solniță și muștar.
Când mergeam la Vila 23, la Snagov, în zile fierbinți de vară, cu familia Bălănescu care vorbeau de via din Tohani. Mult înot în Snagov. Apoi toamnele la Neptun, cu Septembrie blând. O vară ploioasă la Soveja, unde ne aranjase Biju o cameră – tre` să fi fost prin `86.
Când am ajuns în toamna la scoală, am plantat împreuna o magnolie alba la ea in gradina – tocmai a înflorit! În prima ei zi de școală, ea plantase cu tatăl ei teiul din gradina din Ady Endre, care e in continuare in picioare si azi.
În `88 mi-a făcut cadou bicicleta ei, prima mea bicicleta mare.
În `91 și-a luat Golfulețul alb și nou, pe care unii din noi au învățat să conducă și pe care eu l-am condus ultima, mereu cu copii in spate, mereu grăbit spre o nouă destinație. “Când mă simțeam copleșită de toate, mă urcam în mașină și dădeam o tură prin cartier, și-mi trecea” mi-a spus odată.
Pe holul lung mi-a povestit odată cum făcea gimnastică ca să se mențină în formă.
Apoi călătoriile, în Zürich prima dată cu vaporul pe lac. Schaffhausen, prin `90, am umblat peste tot, in locurile in care copilărise bunicul. Venirea ei în Zürich, prin 2009, când m-a vizitat “la mine în apartament” și mi-a adus die Kuchengabeln – setul de furculițe de prăjitură – “acum că ai rostul tău”.
Când merg în călătorii, scriu cărți poștale: pe prima i-o adresez mereu ei.
Cea de la care am învățat atâtea:
- stima de sine – poți conduce elegant, face cumpărături cu stil și face un picnic cu tot tacâmul, fără să fie forțat.
- poți duce mai mult decât crezi, când iți păstrezi mintea limpede.
- cântece și poezii și tradiții însorite, drăguțe, pe care abia daca le mai știe cineva.
- Povești fantastice și detalii atât de colorate despre oameni și străzi care au fost acum mulți ani, de parca ar fi fost acum 5 minute. O organizare incredibilă era la ea în minte.
- Și disciplina asta fantastică. Când am întrebat într-o zi “cum te-ai descurcat, în toate timpurile alea grele?”, mi-a spus: “Cu puțină disciplină, man reisst sich zusammen und lächelt, te aduni și zâmbești, chiar daca nu-ți vine. Și la un moment dat reușești, iți iese.” A stat dreaptă cât a putut.
I-am zis Mutti, pentru că așa îi spunea mama – și apoi a rămas așa pentru toți. Sau – doamna Erna.
Mi-a lăsat toate aceste trăiri – și mi-e dor de ea de o vreme deja.
2 proverbe /Sprichwörter. Lache ins Leben, es lacht Dir zurück. – Surâde vieții și ea-ți va surâde înapoi.
Și una pe care o port cu mine mereu: Fange nie an aufzuhören. Höre nie auf, anzufangen. Nu începe niciodată să te oprești. Nu te opri niciodată din a începe,
Ich danke Dir für alles, es war so schön mit Dir.
Îți mulțumesc pentru totul, a fost atât de frumos cu tine.
