Posted on

Masa

Într-o zi o să am în fine masa aia mare la care o să se adune lumea dragă. 

În timp au fost câteva mese la care  îmi găseam locul. 

Masa florentină de la bunica – o masă lungă și aproape neagră, cu desenele mele sub sticlă – cam rece sticla aia – însă se punea fața deasupra, ca un ștergar brodat – aici veneau toți cu povesti, cu frici, cu zâmbete, se întindeau la cafele și dulcețuri – până la urmă se găseau soluții pentru orice. Nu mai e casa aia de o vreme și masa e acum înghesuită într-un apartament.

Masa rotundă cu picior hexagonal de la bunicii din partea mamei, unde mâncai sub privirea blândă și amuzată a străbunicului din tablou. Acolo erau șnițele și preiselbeeren. Și afară la geam atârna o căsuță de păsări făcută de bunicul, mereu asaltată de sticleți gălăgioși.

Masa din parterul întunecos al străbunicii, unde te simțeai mereu ca la jour fixe și stăteai cu spatele drept și ascultai radio și poveștile ei cu zeppeline zburând pe cer, dar și cu morții de la cutremurele și bombardamentele trăite.

Masa alor mei, tot rotundă, luminoasă, odată veselă, însă mereu cumva tensionată și reprezentativă; în ultima vreme doar locul certurilor și al fețelor lungi, peste care se aude constant agitația, “mai vreți supă? vreți o cafea? mai vreți cartofi? aduc prăjitură?”
Parcă nu ne mai auzim demult.

Masa din garsoniera mea de la final de facultate, unde se adunau aproape zilnic prieteni – unii nu mâncau porc, alta era vegetariană, se dezbăteau aici  toate subiectele pământului, jucam jocul ăla cu “cine sunt eu?” cu bilețele în frunte. Cel mai bine era că aici se rezolvau probleme și conflicte, ziceau ei. Era loc pentru toți. Eu cică găteam constant pe margine, cu un pahar de roșu într-o mâna și cu pauze de țigară la fereastră. 

A fost o vreme masa din Zürich, care sâmbăta era mereu plină cu bunătăți și câteva ziare pe care le aduceam când veneam de la cai, indiferent de vreme. Pe la 11 când se trezea și el, pe mine deja ma lua somnul. Pe după masă veneau prietenii, găteam, poveștile lor se împleteau cu vinul roșu și ultimele idei de proiecte și expoziții.

Nu a fost să fie masa din apartamentul amenajat cu atâta drag în Mântuleasa. Mare, albă, mereu plină – dar venită într-un moment în care nu mai eram noi – eram deja fiecare pentru el.

Acum masa mea e mică, încăpem maxim doi și-o pisică.

Într-o bună zi o să am masa mea mare, cu copii și cu prieteni în jur,
unde se poate așeza oricine vine cu drag și fără țâfnă.

Posted on

București cotidian. Viața în 7 cartiere, 2020

Seria de emisiuni a apărut în urma izolării în pandemie și schimbării temei urgența climatică, tema globală anunțată inițial pentru Street Delivery 2020. În lunile de izolare în pandemie, fiecare a fost obligat să petreacă mult timp acasă, fără a putea ieși în locurile cunoscute din centru, astfel s-a dovedit esențială îmbunătățirea vieții cotidiene la nivel de proximitate, în orașe. Pandemia doar a grăbit unele procese inevitabile. Siguranța și confortul individului merită regândite la nivel de cartier.“
Pe atunci eram curator Street Delivery pentru OAR (2016-2021).

Discuția noastră a pornit de la o decizie administrativă mult discutată, aceea de a opri circulația de vineri până duminică în mai multe zone din oraș, toate însă centrale, pentru a oferi bucureștenilor mai mult loc de plimbare după izolarea îndelungată. Salutată în primul moment de majoritatea oamenilor din alte cartiere decât cele vizate, va mai fi ea la fel de populară peste câteva săptămâni? 

Ce nevoi are orice cartier, pentru a fi apreciat și funcțional? Ce nevoi specifice are zona Icoanei, foarte promovată drept centru în ultima vreme?

Specialiștii noștri au ajuns la concluzii diferite, toate adevărate, care însă nu par să se lege la prima vedere. Situația e mai complexă decât pare: nu se pot rezolva prin simpla decizie probleme, fără a se crea altele noi. Si este nevoie să fie consultate puncte de vedere diferite. Ce leagă deci sociologul, strategul, urbanistul și riveranul? Florăreasa și academicianul? 

“Din Cotroceni în Ferentari și din Titan în Dorobanți, fiecare cartier are nevoi, are locuri “bune” și “rele”, are oamenii săi. Explorăm, împreună cu 3 invitați pricepuți din diferite domenii – strateg, psihiatră, brancardier, avocată, sociolog, croitoreasă, stylist, urbanistă, taximetrist. La fiecare cartier, ne îndrumă un riveran.”

Emisiunile au privit cartierele urmatoare:

  1. Icoanei, Centrul si centrele

    Vlad Tăușance, consultant strategie
    Arh. urb. Irina Criveanu, riveran informat /urbanist,
    Arh. urb. Eugen Pănescu, strateg care a reușit transformarea în Cluj + alte orașe
  2. Cișmigiu și Poezia Vecinătăților

    Mugur Grosu, poet
    Anamaria Pravicencu, sound artist
    Alex Opri, Grupul de Initiativa Civica Cismigiu
  3. Uranus Rahova – Înapoi în viitor

    Paul Drogeanu. Etnolog (sărbători și obiceiuri, habitat rural și urban, casa și cartierul și locuirea și vecinătatea).

Ca fost locuitor al unui fost cartier, cartierul Antim ,plasat între Uranus și Rahova, m-ar interesa posibilitățile de reanimare a inimii străzii Antim, a unui petec de vechi țesut urban, respectiv a scuarului dintre mănăstire , școala Poenărescu, ciotul de stradă a Justiției și ieșirea spre bulevardul socialist…

Rucsandra Pop este scriitoare și antropoloagă și locuiește în Rahova de 7 ani.

In cartea Bucuresti Sud, ea scrie 

“ Azi, Rahova este o comunitate care m-a adoptat – deși e încă foarte evident că sunt o vinitură –, o comunitate unde liniștea caselor și grădinilor ascunse în spatele șirului nesfârșit de blocuri e aur curat.

“E minunat să trăiești ca la ţară, la doar 20 de minute de centru. Acum ador babele care stau pe scăunele și băncuţe în faţa caselor și mă bucur că fiul meu se poate juca pe stradă, cu alţi copii.” Între Piaţa Rahova și Piaţa en-gross de legume-fructe de pe Pucheni, lângă care locuim, se întind cam 30 de străduţe de case modeste, dar bine îngrijite.”

https://carturesti.ro/carte/celalalt-oras-locuri-si-povesti-din-bucuresti-sud-the-other-city-places-and-stories-from-bucharest-south-226756950

Teodor Frolu, arhitect și antreprenor, a fost unul din primii investitori în Lipscani și este fondator al hub-ului cultural The Ark/Vama Antrepozite. Tocmai derulează proiectul “Rahova + Uranus – radiografie de cartier”, în cadrul căruia caută să (re)aducă în atenția publică acest spațiu deosebit. ”Deși distrus într-o proporție de 70% în anii ‘80, cartierul beneficiază încă de un patrimoniu și un potențial de dezvoltare urbană unic pt București. De unde vine această energie și cum se implică comunitatea să readucă această zonă în primplan?” https://www.facebook.com/watch/?v=553362355240112

4. Republica Berceni

În perioada 2016-2018 a publicat mai multe eseuri și materiale foto în diferite spații online. A co-organizat împreună cu spațiul cultural comunitar ”La Firul Ierbii” activități de documentare, story și dezbateri despre viitorul comunităților din cartiere concretizate prin acțiuni performative și discursive și a moderat discuții despre viitorul urbanistic la zonei Timpuri Noi-Piața Sudului.

Claudiu Crăciun este născut şi crescut în Berceni, unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa. A făcut liceul tot în cartier (Octav Onicescu). A plecat mai spre centru în 2007, dar tot în Berceni se simte acasă, ca orice copil al asfaltului din anii 80. Actualmente este lector universitar la SNSPA unde predă ştiinţe politice. A infiintat Demos si a initiat protestul pentru Rosia Montana.

Ana Giurgiucă, medic specialist psihiatru la Spitalul Obregia, șef de lucrări în catedra de psihiatrie a UMF Carol Davila. Aa crescut în cartier: “Berceniul merită atenție pentru o revigorare urbanistica coerentă, într-un spirit comunitar al vremurilor prezente.”

Mihnea Mihalache-Fiastru a absolvit psihologia, a activat la diferite publicații ca reporter special, editor si coordonator în perioada 2002-2011. În vara anului 2015 a desfășurat proiectul video de antropologie și story ”Ștrăndooț”, concretizat într-un eseu video de 45 de minute despre ștrandurile din București, din perioada interbelică și până în prezent, proiectat în mai multe spații culturale și galerii de artă. 

5. Kiseleff 1 Mai, Parc si Muzee

Kiseleff: Pe strada Delavrancea, aflata pe o latura a parcului Kiseleff, se afla doar 7 imobile de locuit intre strada Mincu si bd. Ion Mihalache. Intrebati, locatarii au spus ca ar saluta inchiderea circulatiei in weekend pe acest tronson al strazii.

Acum ca nu mai exista arene de cartier, ar putea fi deschise pentru activitati sportive curtile scolilor in weekend, cum era odata cazul.

Pietele Unirii și Victoriei sunt cele mai dificile de traversat pentru pietonii bucuresteni: iti ia la fel de mult timp sa traversezi piata Victoriei, cat sa mergi de la ea pana la bd. Dacia. 

Arborii stabilizează terenul și fixeaza apa, ca sa nu mai vorbim de praf. Arborii vechi sunt deja obișnuiți cu clima extrema de aici, ei nu pot fi inlocuiti cu platanii la moda acum, piperniciti, mai ales ca volum de aer pe care il poate curata un arbore mare si batran. 

Vița pe casa nu strica tencuiala, contrar credintelor populare. Si nici nu e o “rampa de accces” pentru sobolani, care pot ajunge si altfel. In zone cu multi copaci nu sunt prea des inalnite inundațiie. Cu clima extrema avem nevoie de arbori: ei fixeaza apa in sol, opresc inundatiile si asigura un microclimat in jur: umbra, racoare -> se reflecta in factura de curent

Diana Culescu [ReSoluții] dincolo de toaletare. 

“Toaletarea” este un termen care încorsetează în prezent gestionarea arborilor din orașele din România. Fără a avea o bază tehnică, acest termen a ajuns să reprezinte singurul mod în care se intervine asupra arborilor indiferent de problemele pe care aceștia le au de fapt. Există un atac la nivelul frunzelor? Se prescrie ”toaletarea”, adică tăierea severă a întregului coronament. Există o scorbură la nivelul trunchiului? Se prescrie ”toaletarea”. Lipsește o bucată din baza arborelui? Perfect! Se prescrie schilodirea întregului coronament prin ”toaletare”? Sunt aceste probleme rezolvate? NU!
Însă în administrația publică nu există specialiști în arboricultură urbană care să ințeleagă ce se întâmplă și care să ceară firmelor care se ocupă de gestionarea vegetației să aibă și alți angajați pe lângă drujbiști ori alte echipamente în afară de drujbe.

Cristi Borcan este arhitect, asistent universitar și co-autor de proiecte civice, comunitare, educaționale și culturale. Pentru această discuție Cristi va fi în proporții egale de 30% arhitect-activist, locuitor al zonei 1 Mai și cetățean activ în cadrul Grupului de Inițiativă Civică Kiseleff. Deși a petrecut mai mult de jumătate din viață aici, mai rămâne totuși în proporție de 10% străin de București. De ajuns cât să fie în continuare fascinat de București. Studiobasar


Monica Chiorpec, Muzeograf la MTR și redactor RRI. “Am absolvit Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr”, având – drept curte a liceului – chiar Grădina Cișmigiu. Am devenit studentă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. M-am întors lângă Cișmigiu trei ani mai târziu, unde am urmat un program francofon de master, în cadrul Facultății de Sociologie și Științe Sociale – ”Communication, médias et société”. Am urcat, mai apoi, înspre clădirea de pe General Berthelot a Societății Române de Radiodifuziune, unde activez, ca redactor colaborator al Radio România Internațional, din anul 2011. În prezent, povestea mea continuă în ”muzeul de la Șosea”. Sunt îndrăgostită de București, de casele, străzile, sunetele și apusurile acestui oraș al contrastelor.”

6. Grivița Giulești- Ateliere si cinematografe

În acest episod se vede un film scurt cu croitorul, dl. Tudoran, care are atelierul de pe Grivita 111 din 1970. Spune ca azi nu mai are un flux constant de clienți, cum veneau odată. Doar cativa mai vin, mai ales pt modificări. Mestesugul dispare. Elena Butica, om de cinematografie si ghid, a adunat împreună cu colega ei adresele mesterilor din București pe site-ul Palier.ro.

II avem ca invitați pe
Nicoleta Radu, tipograf, fondator Fabrik, https://visuell.ro/in-vizita-la-fabrik.htm

Schimbarea sau – cum ajunge omul tipograf? Nicoleta Radu povestește cum s-a mutat cu ai ei, cand era mica, din București într-un oraș de provincie tihnit, în care nu se întâmplă mare lucru – dacă nu-l făceai tu. După studii de poligrafie și cinematografie la colegiul tehnic din Medias, s-a întors ani mai tarziu în aceeași zona din care plecase.

Justin Baroncea, arhitect și inventator,
Elena Butica, fondator al platformei Palier.ro, care centralizează datele atelierelor de meșteșugari din București.

Justin povestește despre anii ‘80 în zona. Grivita e cealalta Lipscanie, un teritoriu intre Grantt, Basarab, aproape de Gara de Nord. De aceea toata lumea trecea pe aici, erau ușor de livrat materiale si era dever. Toți navetistii, negustorii, vizitatorii orașului treceau automat prin zona, ceea ce asigura un dever constant.

Banii de filme iti ajungeau mai mult dacă mergeai la anumite cinematografe. Cofetaria de la podul Basarab. Podul Constanta. Cinema Excelsior. Cinema Feroviar era pentru pustani. Buzesti era praf, low profile, mereu neîngrijit, deja pe atunci. Dacia/Marconi e acum cel cu desenele artistului Pisica Pătrată. 

Al copiilor, la 3 ursuleti. Nu te verifica pe atunci nimeni, cati ani ai. Acolo a văzut filmul “Lovitura fulgeratoare” si a asociat-o pentru totdeauna cu distrugerea berariei Flacără, odată cel mai activ loc din zona: Pe 24.12.1989 au fost trase 3 obuze în aceasta cladire. Lumea pelerina apoi sa vada gaura din acoperiș și se minuna ce obiectiv militar o fi reprezentat beraria. Depoul de tramvai era in zona.

Trecutul e valoros: ce lași în urmă?
Mestesugul nu dispare, doar se transforma. Pentru a putea continua sa existe printre noi, altfel decat la muzeu, e nevoie ca lucrurile vechi sa fie adaptate nevoilor noi.

Seria de discuții “București cotidian. Viața în cartiere” face parte din Street Delivery București, un eveniment organizat de Fundația Cărturești și Ordinul Arhitecților din România. Este proiect strategic OAR finanțat prin #TimbrulDeArhitectură.
În 2020, Street Delivery avea loc în 10 orașe: București, Timișoara, Iași, Cluj-Napoca, Baia Mare, Bacău, Craiova, Sibiu, Oradea, Chișinău.
l

7. Vatra Luminoasă. Cartier 2.0

https://asz.ro/parcelari-istorice/casa-constructiilor/vatra-luminoasa/

Cartier 2.0 este ideea a trei prietene care au copilărit, s-au școlit și au crescut în Vatră. Le unesc anii petrecuți la Școala Generală Nr. 49, dar și dorința de a trăi într-o societate mai deschisă și proactivă, unde inițiativele menite să îmbunătățească viața unei comunități nu se lovesc de „nu se poate!”

Ce spune echipa Cartier 2.0: “Ca simpli cetățeni în afara asociațiilor și grupurilor de locuitori, ne-am simțit adesea frustrate de lipsa de informații și de sentimentul de neputință în fața problemelor vieții urbane. Însă împreună, într-un mod colaborativ, credem că putem depăși aceste obstacole și putem fi chiar noi agenții schimbării pe care ne-o dorim.”

Ana Persinaru este absolventă a facultatii de limbi străine la University of Cambridge și masterandă de managementul artei la SDA Bocconi, Ana este pasionată de tot ceea ce înseamnă cultură și identitate. A lucrat ca cercetător și consultant pentru cateva dintre cele mai mari agenții de protejarea patrimoniului din Europa, la FAI în Italia și National Trust în Anglia. Proiectele (și interesele!) sale se axează pe participare comunitară și a tinerilor în activități culturale, strategii digitale si comunicare.
Ana a crescut în Vatra Luminoasă și își dorește ca prin Cartier 2.0 să descopere percepțiile locuitorilor asupra identității cartierului.

Diana Dobrin este consultant și analist de date, lucrează la intersecția dintre mediul public și privat cu un focus pe trenduri de piață, inovație și comunicare. Absolventă de limbi străine și studii culturale la University College London, Diana este pasionată de orașe, urbanism și inovație socială. În ultimii ani s-a implicat în proiecte sociale pentru educație și regenerare urbană, dezvoltând metodologii de lucru și metode creative pentru implicare comunitară. 

Diana a copilărit prin Vatră pe timpul școlii generale și își dorește ca prin Cartier 2.0 să testeze un model de consultare publică axat pe acțiune civică. 

Irina Calotă este arhitect și urbanist. Lucrează ca cercetător în domeniul istoriei arhitecturii și orașului și preda la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București. Lucrarea ei de doctorat „Dincolo de centru. Politici de locuire în București (1910-1944)” tratează periferia moderne a Bucureștiului ca parte inseparabilă a întregii sale structuri urbane și arată cum aici “modernizarea a căpătat forme deseori foarte diferite de cele ale părții vechi, istorice, a orașului.” (prof. N. Lascu.). O puteti comanda aici: http://www.ozalid.ro/dincolo-de-centru

—

Vazand discuțiile înflăcărate apărute atunci despre calitatea spatiului public, am pornit o discuție (în format reproductibil, pot urma si alte episoade) despre cum sa facem bine ceva care a devenit absolut necesar, de mult timp, anume îmbunătățirea vieții în cartiere. 

Cine suntem? Societatea civilă, care are nevoile ei în orice urbe, indiferent ca suntem din Kiseleff sau din Ferentari.

Ce s-a mai făcut, in preambul. Exista direcții: trotuare cu borne (forma e aiurea, nu intentia, care e laudabila -> consens, bun-simt. Continuitate de intentii. Sensuri unice la Ateneu. Banda de bicicleta. Nu e totul o catastrofa. Hai sa vedem partea buna, ca exista. 

În perioada de molimă, spațiul public a fost utilizat altfel. Părți din spațiul public pot fi utilizate temporar altfel – e mare nevoie de locuri sociale – e nevoie să permiți interacțiunea socială. Spațiul public e insuficient față de nevoie, mai ales că acum ai nevoie de spațiu mai mare -> program continuu al PMB în parteneriat cu vecini pt a se testa și dezvolta sp. public.

Merita mers pe experimente, fara a bate in cuie directii: bd. Kiseleff a fost oprit in weekend pentru circulatie de cel putin 8 pe an, la fel si Splaiul Independentei pe langa gârla, insa lumea nu pare să fi profitat de pe urma acestei intervenții, iar râul e tot îngropat în canal și invizibil la nivelul străzii.  Nu e ideal asa, deci poate e cazul sa revenim. 

Ce vrem:

  1. Un oraș mai plăcut în toate cartierele, nu mutarea centrului de greutate într-o zona care funcționează acum. Vrem să funcționeze fiecare cartier, să trăiești bine în el, să fie siguranță, sănătate, cultură peste tot, nu doar in centru si 100% susținut din bugetul de stat.
  2. Vrem walkability, un oraș in care sa te plimbi cu drag, nu pietonalizare, care e in sine o capcana, omorând magazinele și, odată cu ele, fluxul de pietoni.
  3. Politici publice, program oficial susținut de primărie. Odată cu molima nu trece și urgența. Vrem siguranță publică și sănătate publică. Designul e doar un instrument.
    Siguranță, confort, sănătate publică, cultură – nu se exclud, ci se sprijină reciproc. Direcția de azi e inevitabila. Covid doar a accelerat ceva care oricum trebuia să se întâmple.
  4. Dialogul cu societatea civila. De salutat că primăria a început sa asculte de organizații ale societății civile, OAR demult luptă pt îmbunătățirea calității vieții urbane, ideea e bună, dar alegerea zonelor încă nu e ideala și riscă să genereze o opoziție vehementă-> Cum facem ca inițiativa bună să fie susținută de o dorința legitimă a locuitorilor?
  5. Planul de mobilitate. Calmarea traficului, reducerea, nu desființarea lui: aprovizionarea și riveranii sunt tot trafic. În weekend centrul e chiar plăcut. Doar în weekend însă, ar fi deci păcat să li se ia tocmai asta. Iar traficul principal e generat dimineata de miscarea dinspre cartierele-dormitor din sud catre zona de birouri din nord.

*** Fiecare cartier contează VS. Centrul contează, in defavoarea locurilor fiecăruia – care ar fi o forma de excludere.

  • limitări pe anumite zone
  • TESTĂRI
  • Reveniri, studii, informări publice
  • Cât timp faci studiile, locale, pe cartier, până atunci faci teste.

În perioada de molimă, spațiul public e utilizat altfel. Părți din spațiul public pot fi utilizate temporar altfel – e mare nevoie de locuri sociale – trebuie să permiți interacțiunea socială. Spațiul public e insuficient față de nevoie, mai ales că acum ai nevoie de spațiu mai mare -> ar fi binevenit program continuu al PMB în parteneriat cu vecini pt a se testa și dezvolta sp. public.

Abordare în pași

  • Etapizare: Intervenții temporare care in timp, testate si acceptate, devin definitive, oferind solutii durabile si pe termen lung. Ca in orice oras functional, de ex. Barcelona – alte exemple din Europa
  • Nu facem hei-rup si dupa ureche, ci chestii fundate, ci demersuri bazate pe cercetare ongoing, sustinute de profesionisti: OAR
  • Conceptul de Turist in orasul tau.
  • Street Delivery dă, nu ia.
  • Experienta comunitară, participativă.

Toți sunt nemulțumiți cu felul în care stau lucrurile acum, însă pentru o schimbare …invităm primăria să treacă prin consiliu – consultare publică, invităm la discuție. Ne oferim sprijinul primăriei, înainte de a începe asta, care va avea ca rezultat o opoziție ferma a profesioniștilor și riveranilor, precum și probleme pe care e încă nu le poți vedea de acuma. 
E vorba de străzi precum Quinet, Domnița Anastasia, Cotroceni. Cum ajungi la doctor, la cabinete medicale, dacă le pietonalizezi brusc? Așa, muți centrul de interes într-o zonă care deja este în acest echilibru. Scopul nu este să facem mase mari de oameni în câteva zone, ci să funcționeze totul cât mai bine.

Pentru episoadele următoare, chemăm câte un reprezentant din fiecare direcție.

Posted on

The Seaside. Byproduct / Whiteshirt #15

When summer gets mellow and the shadows grow longer, I feel the urge to go to the seaside. No matter what day it is and how much work still presses me. That seaside with long and empty beaches and well tended hotels that are almost always empty.
The sun so soft and the water warm and at nights it would get chilly sometimes.

This was my favourite time of the year! After a long and hot summer in the city, two weeks of bliss before school would start again – back in the heavy, cold and grey Bucharest of the 1980es, dominated by the smells of mineral oil and metallic sweat.
My grandparents would be there at the seaside too, and so would their friends – actually, most adults around me seemed to be architects back in the day.
A bunch of 30 people who knew one another, with a beach all to themselves.

For me, there was a lot to be done – digging in the sand and building the greatest castles with my grandfather – who would also dig trenches, if it got really windy. (After all, he had been an artillerist in WWII and seen Crimea from this angle, so he never left town without his loyal Linemann-shovel.) We`d swim and we`d jump from the wave-breaker, we`d snorkel and play mini golf in the evenings. The food was more like potato mash, meat balls and some non descript sauce, but it was ok. I don`t remember eating fish, though.

For the grown ups, it was lying in the sun, chat all day, smoke filterless fags and drink beer from green or brown bottles that all looked the same.
And sometimes there were waves! After the waves, the water would stay foamy for another few days. That`s when I got it: beer was a byproduct of the sea! Like oil, that came from the earth, beer would come from the sea. That`s why sometimes the sea would foam. Some surplus from down below. Something that Neptune would produce in the depths, every time he`d get angry – and somehow the refinery at Cap Midia would bottle the thing up and sell it on the beach in those half liter bottles.

Olimp Resort in the 1980es. Economica.net

The seaside was so pleasantly empty back then. When I went with friends, on my own for the first time, around 1995, I was taken aback by the crowded beaches. Never had I seen anything like that, towel after towel lining up to the horizon, people scurrying to get drinks at the terraces – all a very stressful chaos.
My friends laughed and told me it had always been this crowded. My mind was probably playing me a trick.

It took me a while to get it: all these people around me were actually architects working for the Carpați Design Institute. Especially at the furniture department. It was their job to check how the hotel interiors had survived the tourist season. So mum and the others would measure and record the findings and make proposals for adapting the fittings for next summer. It was a practical 2 week work-vacation that they would get from the institute. That also explained why my mother would spend many evenings moving furniture around and endlessly “improving” the room`s layout.
Like so many things from the 80es, it was a trick and we were the lab rats. Leisure was a pleasant byproduct, as long as the production would be kept up.

Eforie Resort in 1939. Grandma, aged 23, is 2nd from the right. The flowerpots were still the same in the 1980es.

This text is part of the WhiteShirtProject: Like a snake sheds its skin, I shed a series of white shirts while writing down memories – to be found in this link.

Romanian Seaside
Posted on

Cărți poștale

Ce echilibru îmi dădeau bunicii, pe când mai trăiau. Îi știam acolo, în casele lor, unde mergeam des, și asta îmi dădea liniște, dintotdeauna. Când mă temeam de învățătoarea nebună, de examene, de ratarea în orice formă, de sâcâielile colegilor, de frigul gri și de zloata iernilor din anii 80. În verile lungi și în toamnele incerte, când orice scriam în compunerea “Cum mi-am petrecut vacanța de vară” era greșit, pentru că bunicii mei erau orășeni, nu aveam un “la țară” și nimic nu se potrivea cu așteptările lumii din jur.
Ei, care văzuseră odată lumea și trăiseră apoi vremurile grele.
Mereu când mă agita ceva mă gândeam că ei sunt bine, sunt acasă la ei și data viitoare când o să trec pe acolo o să mai culeg un sfat, o părere, o poveste.
Pe urmă, când am plecat, trimiteam câte o carte poștală de oriunde – întâi lor. Acum 30 de ani din Elveția. Pe care într-o zi am văzut-o cu ei alături. Erau însoriți, bunicului parca nu-i venea să creadă că e iar acolo unde se născuse, că se plimbă pe un deal cu vie unde nu mai fusese de 60 de ani – știa toate cărările cu ochii închiși.
Acum 20 de ani le scriam din Maroc. Și părea că ei o să fie mereu acolo. Eu mereu în călătorii, din ce în ce mai lungi și mai îndepărtate, din care reveneam cât să trec pe la ei pe acasă – ei mereu însoriți, senini, înțelepți. Apoi m-am întors – dar ei deja plecau, încet încet, întâi cu mintea, apoi cu totul.

De o vreme nu mai sunt, se face anul de când nu mai e nici ultima dintre ei. Trebuie să-mi găsesc liniștea în mine și îmi iese prea rar.

Posted on

First Kiss /White Shirt #14

was much better than first sex, of course. I was 14 and a half and completely smitten with my blue-eyed classmate. And certain that he was in love with the blonde, green eyed and very conscious diva of our class.
And I was a tomboy. So we were – just friends. 

In spring, rumour had it that they had already kissed (!!) some day when they were on “hallway duty” (something we had to do at school in the 1990es). I cried for some nights.  I decided to go to her birthday that Friday in May, to see the disaster with my own eyes and get it out of my head once and for all. 

We were dancing in semi-darkness to the Dirty Dancing soundtrack, a bunch of unfinished, excited teenagers. He eventually asked me for a dance. Surely out of pity, I thought… The tense atmosphere, he sure felt bad for me, cos we`re friends, he knows, of course he knows.. let’s have another dance, he said. More pity, I thought.

But then he suddenly kissed me breathless. I almost fainted. We stuck together for another few songs, discovering… nothing mattered and no one seemed to be around us any more. And then he suddenly left.

I didn’t sleep `til Monday. 

When he told me in the corridor that it had been a mistake. A debt, so to say.

It took me a while to gather my broken ego off the hallway floor. 

I kissed some idiot three houses down on his street two days later.

We were both left with a weakness for one another, but somehow never got the timing right. 
“I didn’t know what else to do that night, so I ran away,” he told me much later.
The diva became a successful writer.

Like a snake sheds its skin, I shed my white shirts while writing a series of memories – to be found in this link.

Posted on

Name Day / White Shirt #13

First 6th of February without grandma –
She’d always be the first to congratulate me. When I think of her, my memories circle around the smell of freshly ironed whites. Cleanliness with a subtle scent of lavender. 

Posted on

Floodgates /White Shirt #12

Wintertime, 1990. Almost a year had passed since – what we thought was – the Revolution. Our ski camp group was invited to go to Switzerland! Around 20 kids and 3 instructors, we got invited by a lovely lady who had fled Romania in the 80es. We were going to Sion, Valais, and were going to be hosted by the municipality. Our parents planned and organised, discussed and debated, measured and thought it over and we all still didn’t know what to expect, until it was finally on: we took planes and flew through Vienna.
One of the boys got lost on the airport. They found him in the loo, admiring “all this new and shiny stuff, it’s so beautiful…“

We got to Sion in the end, several busses and small incidents later. We were staying at a local shelter with bunk beds and military blankets. (The Swiss military stuff is excellent, I cand assure you.) We got so much chocolate and nice food and everything was clean and smelled of new. Even the old linoleum flooring was sparkling!

The street lights were working. The busses were clean and the drivers would greet us every time. We never really felt like we shouldn’t be there or like we were wrong or bothering…
And the slopes! This enormous amount of impeccable snow, heaped and piled all over the place. The shiny new cable cars and ski lifts. The friendly people who didn’t exactly care about where these little grey monkeys came from, only showing moderate curiosity about our constant amazement at everything that was actually working, the lights, the food, the heating.
The only thing that rarely showed was the sun, a lot less than back home, it only came out twice that week.
But the one thing that definitely had us all shocked was that we could leave our skis on the slope over night! Our brand new rental skis, stuck in the snow and loosely tied together, just like that – and we’d actually find them there next morning.

This Switzerland I encountered there, this everyday life normality and cosiness of a small and very old town – and how extremely strange it felt to us – I’ve never encountered it again since. Sometimes I think I imagined it all.

Like a snake sheds its skin, I shed my white shirts while writing a series of memories – to be found in this link.

Posted on

Picnic cu mănuși

Vara lui 1984. De la stanga, Erna, Popel, mama, strabunica, matusa, tata, un unchi, o bucatica din mine mica.

Erna Popescu / 21.06.1926 -12.04.2021

Mutti nu mai este. Mutti care m-a învățat atâtea, a plecat. A plecat dintre noi încă un om din cei dragi și foarte apropiați și de demult. Mutti elegantă care conducea mașina cu mănuși. Care mirosea mereu discret a lavandă, care iubea culorile deschise, de la beige la oliv, caramel și auriuri, verde bouteille și Sonnengelb, și care nu purta niciodată negru. În cel mai întunecos caz, bleumarin.

Mereu a fost deosebită. Nici nu avea cum să fie decât altfel, înalta, politicoasă, pistruiată și cu ochii verzi, alergică la mai toate – până și la glicerina! – extrem de hotărâtă și disciplinată. Germana ei clară și memoria ei fantastica.

Și ce modernă era! Era la curent cu toate progresele medicale și farmaceutice – dacă nu venea războiul, s-ar fi făcut farmacistă, măcar ca să preia farmacia în care crescuse. Dar farmacia familiei ei, “La Ochiul lui Dumnezeu” de pe calea Victoriei, vis-a-vis de palatul Știrbei, a fost nimerită de o bombă a Aliaților în august `44 și a zburat în aer, cu tot cu grădina sa de plante medicinale.

Războiul, din cauza căruia care s-a căsătorit întâi de formă cu Popel, bunicul, în 1945, ca să își schimbe numele german într-unul românesc. Apoi a murit mama ei de difterie în 1946. S-a terminat războiul și din colegii ei de scoală s-au întors doar o mâna de oameni, imputinati apoi cu deportările etnicilor germani.
Mult mai târziu, când s-au mai linistit apele, bunicul a luat-o într-un voiaj târziu de nuntă prin locurile unde fusese cu artileria în război, în Crimeea – o croaziera pe Marea Neagra.

“Când am plecat pe front, abia remarcasem adolescenta asta de la școala de fete, niște miorlăite, toate, parcă. Mă-ntorc acasă și găsesc o Rita Hayworth în toată regula”, glumea bunicul. “Aber, Popel!” zicea ea.

În 1952 s-a prăpădit Albert, tatăl ei. Cu fratele Paul, cu familia lui, încet încet, toți s-au împrăștiat prin cele 4 zări. Mama mea, întâiul ei născut, a venit pe lume în 1948. Apoi Peter, 8 ani mai târziu.

Mutti, cum era pentru noi toți, a ținut casa de când s-a mutat în ea în 1945 până de curând, cât s-a putut ține pe picioare. În vremurile alea grele au fost și 17 oameni în casă. Ai mei au stat si ei acolo timp de 8 ani, după ce s-au căsătorit.

Vremuri vesele a prins, printre toate schimbările și grozăviile. A făcut carnetul de condus si conducea cu mare placere. Eu am apărut în 1978 în schemă, după cutremur, când abia terminaseră de reparat casa.

Eram o familie mare și adunată, iar casa – un bastion. Mereu intra și ieșea cineva, saluta cineva peste gard, suna la ușa, lătra și dădea altcineva din coada. Das grosse Haus.

Mutti rüstig, alergând pe scări în sus și-n jos, în gradină, la flori, sus, pe terasa, jos, la cumpărături, apoi la volan, în “mașinoi” – Volkswagenul cu care mă lua cu ea este tot. După-amiezele cu citit din Schnuckihas und Miesemau și Peterchen`s Mondfahrt. Frühstück pe terasa, totul aranjat, serviciul albastru, pernele pe scaunele verzi pal.

Ceaiurile cu sandviciuri în anii `80, cu discuții fascinante despre istorie și artă, povesti de viață și dezbateri cum nu se mai fac azi.
Zilele ei de naștere, cu sorbet de căpșuni făcut de ea, în cea mai lungă zi din an.

O mână de amintiri mi-au rămas.

La Economat, la Sinaia, unde mă ținea în brațe și aduna picături de ploaie de la streașină cu o ceșcuță bleu din setul de picnic, când aveam vreo 4 ani. La Tuzla, când am fost să-l vizităm pe Peter, care avea aceeași ceșcuță bleu făcută abajur pe lampa de la noptieră. “Aber, Peter!” a zis ea de jumate amuzată.

Când am fost noi împreună la Predeal, la hotel Rozmarin, și am învățat de la Papa Popel să schnippen/zvârl sâmburi de cireșe din compot în capetele trecătorilor, din balcon. Când construiam împreună baraje pe Poliștoacă, din pietricele – și Mutti scotea din coșul de picnic o lume întreagă, de la farfurii la serviete și de la șnițel și ardei gata tăiat la solniță și muștar.

Când mergeam la Vila 23, la Snagov, în zile fierbinți de vară, cu familia Bălănescu care vorbeau de via din Tohani. Mult înot în Snagov. Apoi toamnele la Neptun, cu Septembrie blând. O vară ploioasă la Soveja, unde ne aranjase Biju o cameră – tre` să fi fost prin `86.

Când am ajuns în toamna la scoală, am plantat împreuna o magnolie alba la ea in gradina – tocmai a înflorit! În prima ei zi de școală, ea plantase cu tatăl ei teiul din gradina din Ady Endre, care e in continuare in picioare si azi.

În `88 mi-a făcut cadou bicicleta ei, prima mea bicicleta mare.

În `91 și-a luat Golfulețul alb și nou, pe care unii din noi au învățat să conducă și pe care eu l-am condus ultima, mereu cu copii in spate, mereu grăbit spre o nouă destinație. “Când mă simțeam copleșită de toate, mă urcam în mașină și dădeam o tură prin cartier, și-mi trecea” mi-a spus odată.

Pe holul lung mi-a povestit odată cum făcea gimnastică ca să se mențină în formă.

Apoi călătoriile, în Zürich prima dată cu vaporul pe lac. Schaffhausen, prin `90, am umblat peste tot, in locurile in care copilărise bunicul. Venirea ei în Zürich, prin 2009, când m-a vizitat “la mine în apartament” și mi-a adus die Kuchengabeln – setul de furculițe de prăjitură – “acum că ai rostul tău”.

Când merg în călătorii, scriu cărți poștale: pe prima i-o adresez mereu ei.

Cea de la care am învățat atâtea:

  • stima de sine – poți conduce elegant, face cumpărături cu stil și face un picnic cu tot tacâmul, fără să fie forțat.
  • poți duce mai mult decât crezi, când iți păstrezi mintea limpede.
  • cântece și poezii și tradiții însorite, drăguțe, pe care abia daca le mai știe cineva.
  • Povești fantastice și detalii atât de colorate despre oameni și străzi care au fost acum mulți ani, de parca ar fi fost acum 5 minute. O organizare incredibilă era la ea în minte.
  • Și disciplina asta fantastică. Când am întrebat într-o zi “cum te-ai descurcat, în toate timpurile alea grele?”, mi-a spus: “Cu puțină disciplină, man reisst sich zusammen und lächelt, te aduni și zâmbești, chiar daca nu-ți vine. Și la un moment dat reușești, iți iese.” A stat dreaptă cât a putut.

I-am zis Mutti, pentru că așa îi spunea mama – și apoi a rămas așa pentru toți. Sau – doamna Erna.

Mi-a lăsat toate aceste trăiri – și mi-e dor de ea de o vreme deja.

2 proverbe /Sprichwörter. Lache ins Leben, es lacht Dir zurück. – Surâde vieții și ea-ți va surâde înapoi.

Și una pe care o port cu mine mereu: Fange nie an aufzuhören. Höre nie auf, anzufangen. Nu începe niciodată să te oprești. Nu te opri niciodată din a începe,

Ich danke Dir für alles, es war so schön mit Dir.
Îți mulțumesc pentru totul, a fost atât de frumos cu tine.

 

Vara lui 2019, tânară străbunică.