First 6th of February without grandma –
She’d always be the first to congratulate me. When I think of her, my memories circle around the smell of freshly ironed whites. Cleanliness with a subtle scent of lavender.
Name Day / White Shirt #13
Floodgates /White Shirt #12
Wintertime, 1990. Almost a year had passed since – what we thought was – the Revolution. Our ski camp group was invited to go to Switzerland! Around 20 kids and 3 instructors, we got invited by a lovely lady who had fled Romania in the 80es. We were going to Sion, Valais, and were going to be hosted by the municipality. Our parents planned and organised, discussed and debated, measured and thought it over and we all still didn’t know what to expect, until it was finally on: we took planes and flew through Vienna.
One of the boys got lost on the airport. They found him in the loo, admiring “all this new and shiny stuff, it’s so beautiful…“
We got to Sion in the end, several busses and small incidents later. We were staying at a local shelter with bunk beds and military blankets. (The Swiss military stuff is excellent, I cand assure you.) We got so much chocolate and nice food and everything was clean and smelled of new. Even the old linoleum flooring was sparkling!
The street lights were working. The busses were clean and the drivers would greet us every time. We never really felt like we shouldn’t be there or like we were wrong or bothering…
And the slopes! This enormous amount of impeccable snow, heaped and piled all over the place. The shiny new cable cars and ski lifts. The friendly people who didn’t exactly care about where these little grey monkeys came from, only showing moderate curiosity about our constant amazement at everything that was actually working, the lights, the food, the heating.
The only thing that rarely showed was the sun, a lot less than back home, it only came out twice that week.
But the one thing that definitely had us all shocked was that we could leave our skis on the slope over night! Our brand new rental skis, stuck in the snow and loosely tied together, just like that – and we’d actually find them there next morning.
This Switzerland I encountered there, this everyday life normality and cosiness of a small and very old town – and how extremely strange it felt to us – I’ve never encountered it again since. Sometimes I think I imagined it all.
Like a snake sheds its skin, I shed my white shirts while writing a series of memories – to be found in this link.
Între sistem şi bobor
Negocierea spaţiului public în Bucureşti, Articol în Zeppelin, Octombrie 2017
Picnic cu mănuși
Erna Popescu / 21.06.1926 -12.04.2021
Mutti nu mai este. Mutti care m-a învățat atâtea, a plecat. A plecat dintre noi încă un om din cei dragi și foarte apropiați și de demult. Mutti elegantă care conducea mașina cu mănuși. Care mirosea mereu discret a lavandă, care iubea culorile deschise, de la beige la oliv, caramel și auriuri, verde bouteille și Sonnengelb, și care nu purta niciodată negru. În cel mai întunecos caz, bleumarin.
Mereu a fost deosebită. Nici nu avea cum să fie decât altfel, înalta, politicoasă, pistruiată și cu ochii verzi, alergică la mai toate – până și la glicerina! – extrem de hotărâtă și disciplinată. Germana ei clară și memoria ei fantastica.
Și ce modernă era! Era la curent cu toate progresele medicale și farmaceutice – dacă nu venea războiul, s-ar fi făcut farmacistă, măcar ca să preia farmacia în care crescuse. Dar farmacia familiei ei, “La Ochiul lui Dumnezeu” de pe calea Victoriei, vis-a-vis de palatul Știrbei, a fost nimerită de o bombă a Aliaților în august `44 și a zburat în aer, cu tot cu grădina sa de plante medicinale.
Războiul, din cauza căruia care s-a căsătorit întâi de formă cu Popel, bunicul, în 1945, ca să își schimbe numele german într-unul românesc. Apoi a murit mama ei de difterie în 1946. S-a terminat războiul și din colegii ei de scoală s-au întors doar o mâna de oameni, imputinati apoi cu deportările etnicilor germani.
Mult mai târziu, când s-au mai linistit apele, bunicul a luat-o într-un voiaj târziu de nuntă prin locurile unde fusese cu artileria în război, în Crimeea – o croaziera pe Marea Neagra.
“Când am plecat pe front, abia remarcasem adolescenta asta de la școala de fete, niște miorlăite, toate, parcă. Mă-ntorc acasă și găsesc o Rita Hayworth în toată regula”, glumea bunicul. “Aber, Popel!” zicea ea.
În 1952 s-a prăpădit Albert, tatăl ei. Cu fratele Paul, cu familia lui, încet încet, toți s-au împrăștiat prin cele 4 zări. Mama mea, întâiul ei născut, a venit pe lume în 1948. Apoi Peter, 8 ani mai târziu.
Mutti, cum era pentru noi toți, a ținut casa de când s-a mutat în ea în 1945 până de curând, cât s-a putut ține pe picioare. În vremurile alea grele au fost și 17 oameni în casă. Ai mei au stat si ei acolo timp de 8 ani, după ce s-au căsătorit.
Vremuri vesele a prins, printre toate schimbările și grozăviile. A făcut carnetul de condus si conducea cu mare placere. Eu am apărut în 1978 în schemă, după cutremur, când abia terminaseră de reparat casa.
Eram o familie mare și adunată, iar casa – un bastion. Mereu intra și ieșea cineva, saluta cineva peste gard, suna la ușa, lătra și dădea altcineva din coada. Das grosse Haus.
Mutti rüstig, alergând pe scări în sus și-n jos, în gradină, la flori, sus, pe terasa, jos, la cumpărături, apoi la volan, în “mașinoi” – Volkswagenul cu care mă lua cu ea este tot. După-amiezele cu citit din Schnuckihas und Miesemau și Peterchen`s Mondfahrt. Frühstück pe terasa, totul aranjat, serviciul albastru, pernele pe scaunele verzi pal.
Ceaiurile cu sandviciuri în anii `80, cu discuții fascinante despre istorie și artă, povesti de viață și dezbateri cum nu se mai fac azi.
Zilele ei de naștere, cu sorbet de căpșuni făcut de ea, în cea mai lungă zi din an.
O mână de amintiri mi-au rămas.
La Economat, la Sinaia, unde mă ținea în brațe și aduna picături de ploaie de la streașină cu o ceșcuță bleu din setul de picnic, când aveam vreo 4 ani. La Tuzla, când am fost să-l vizităm pe Peter, care avea aceeași ceșcuță bleu făcută abajur pe lampa de la noptieră. “Aber, Peter!” a zis ea de jumate amuzată.
Când am fost noi împreună la Predeal, la hotel Rozmarin, și am învățat de la Papa Popel să schnippen/zvârl sâmburi de cireșe din compot în capetele trecătorilor, din balcon. Când construiam împreună baraje pe Poliștoacă, din pietricele – și Mutti scotea din coșul de picnic o lume întreagă, de la farfurii la serviete și de la șnițel și ardei gata tăiat la solniță și muștar.
Când mergeam la Vila 23, la Snagov, în zile fierbinți de vară, cu familia Bălănescu care vorbeau de via din Tohani. Mult înot în Snagov. Apoi toamnele la Neptun, cu Septembrie blând. O vară ploioasă la Soveja, unde ne aranjase Biju o cameră – tre` să fi fost prin `86.
Când am ajuns în toamna la scoală, am plantat împreuna o magnolie alba la ea in gradina – tocmai a înflorit! În prima ei zi de școală, ea plantase cu tatăl ei teiul din gradina din Ady Endre, care e in continuare in picioare si azi.
În `88 mi-a făcut cadou bicicleta ei, prima mea bicicleta mare.
În `91 și-a luat Golfulețul alb și nou, pe care unii din noi au învățat să conducă și pe care eu l-am condus ultima, mereu cu copii in spate, mereu grăbit spre o nouă destinație. “Când mă simțeam copleșită de toate, mă urcam în mașină și dădeam o tură prin cartier, și-mi trecea” mi-a spus odată.
Pe holul lung mi-a povestit odată cum făcea gimnastică ca să se mențină în formă.
Apoi călătoriile, în Zürich prima dată cu vaporul pe lac. Schaffhausen, prin `90, am umblat peste tot, in locurile in care copilărise bunicul. Venirea ei în Zürich, prin 2009, când m-a vizitat “la mine în apartament” și mi-a adus die Kuchengabeln – setul de furculițe de prăjitură – “acum că ai rostul tău”.
Când merg în călătorii, scriu cărți poștale: pe prima i-o adresez mereu ei.
Cea de la care am învățat atâtea:
- stima de sine – poți conduce elegant, face cumpărături cu stil și face un picnic cu tot tacâmul, fără să fie forțat.
- poți duce mai mult decât crezi, când iți păstrezi mintea limpede.
- cântece și poezii și tradiții însorite, drăguțe, pe care abia daca le mai știe cineva.
- Povești fantastice și detalii atât de colorate despre oameni și străzi care au fost acum mulți ani, de parca ar fi fost acum 5 minute. O organizare incredibilă era la ea în minte.
- Și disciplina asta fantastică. Când am întrebat într-o zi “cum te-ai descurcat, în toate timpurile alea grele?”, mi-a spus: “Cu puțină disciplină, man reisst sich zusammen und lächelt, te aduni și zâmbești, chiar daca nu-ți vine. Și la un moment dat reușești, iți iese.” A stat dreaptă cât a putut.
I-am zis Mutti, pentru că așa îi spunea mama – și apoi a rămas așa pentru toți. Sau – doamna Erna.
Mi-a lăsat toate aceste trăiri – și mi-e dor de ea de o vreme deja.
2 proverbe /Sprichwörter. Lache ins Leben, es lacht Dir zurück. – Surâde vieții și ea-ți va surâde înapoi.
Și una pe care o port cu mine mereu: Fange nie an aufzuhören. Höre nie auf, anzufangen. Nu începe niciodată să te oprești. Nu te opri niciodată din a începe,
Ich danke Dir für alles, es war so schön mit Dir.
Îți mulțumesc pentru totul, a fost atât de frumos cu tine.
Bucuresti 2057
“Dragul meu,
Ai câștigat alegerile… Felicitări! Să fie într-un ceas bun.
Cumva însă ne așteptam. De când erai mic mă întrebam cum ar fi sa ajungi într-o zi în fruntea acestui oraș pe care l-am iubit atât, l-am părăsit apoi și l-am regăsit mult mai târziu: haotic, dinamic, chinuitor.
În fond, semnele se arătau de pe-atunci. Într-o dimineață de vară ne-ai zis “Azi sunt primar! Poftiți la mine în birou” și ne-ai invitat în capătul balconului, în pampers și cu un tricou roșu, hotărât. Am râs noi, dar parcă se potrivea. Aveai doi ani jumate, stăteam încă pe Splai, în “blocul cu zei”, prin fața căruia Dâmbovița curgea tristă într-un canal cu pereți de beton.
Acum ai vârsta pe care o aveam eu atunci. S-au schimbat multe între timp. Mă întreb ce schimbări o să aduci tu. ”
Cititi toata povestea pe inclusiv.ro.
Floodgates/ White Shirt #11
The nineties were so much like the dull grey power suits that they spawned. Stiff and unadventurous they seemed, but my, what was hiding beneath that rough fabric! Linda Evangelista and the super models. These big lipped men, Jagger and Tyler, always a cigarette sticking out of somewhere.
New borders defined the East and the West; still some fear loomed in the wake of the eighties. We were getting bored in high school, spending lots of time playing pool and drinking, discovering love and preparing for faculty. Our parents were working, and money was more than it is today – so was hope.
Sometimes we’d gather at my parents’ house when they were at work, and tried out crazy things. Even cooking! We talked about the wonderful things we’d do with our lives one day. The places we’d see and the things we’d do. We took so many things for granted back then. That we’d still talk to one another. That we’d have the guts. That passion will always be part of it.
One day you teased me about something and I chased you down the stairs – my sandal flew right through the bathroom window – clink! I felt so ashamed… You went to replace the glass sheet before dad would find out. There used to be a “Windows and Mirrors” shop on the boulevard. It’s a Betting store now. I don’t even know where I’d get a window replaced today. But the again, I don’t throw sandals anymore.
Demolition/ White Shirt #10
When I was growing up, this roof had bright orange tiles. Two old sisters and their little black Pomeranian mongrel lived under it. Through open windows you could hear an old hag downstairs eternally cursing at her grandson.
While out there in the city centre big demolitions carried whole neighbourhoods off, here in the north we seemed quite safe. Until one day, when excavators showed up and tore down all houses around the market hall at the end of our street. They went onwards erasing both sides of the boulevard.
In a couple of years, a curtain of prefab high-rise concrete slabs had replaced the little houses with their neat gardens. As they drew nearer, the concrete slabs scared me. I feared they’d make my whole world disappear. Our neighbourhood was going to be flattened and get replaced by a new botanical garden, on Ceausescu’s latest whim, rumour had it. In 1989, the excavators stopped at the end of our street.
The cursed grandson either fled to the US long ago – or is now in office in the government.
Gone/ White Shirt #9
I miss you so much sometimes. Even though next May it’ll be 25 years since that Wednesday afternoon when I said, “Let’s skip school and go bathe in the lake instead!” But I stayed on the shore and you went out swimming and never came back. I just waited there and I couldn’t believe it. On Saturday we were going to…
That Saturday I stood at your coffin and still wouldn’t believe it. They put you in a grave, instead. Since that day I’ve missed you more than I lived before I met you. I’ll always miss your eyes and your smile and your crazy ideas and your beautiful poems.
I often wonder what life would have been like, had we had more time together.
Mailänderli/ White Shirt #8
Back in the eighties when I was a kid, my originally Swiss great grandma lived in the ground floor of our house. Together we’d bake these wonderful Christmas cookies “from home”, as she said. First she’d roam around the markets for a few days and obtained some eggs, some flour, margarine and sugar. Sometimes she’d even get a lemon! For the zest.
She’d prepare the dough and leave it in the pantry overnight. Then we’d spend the whole next day in the kitchen kneading, rolling and cutting dough. We’d bake little stars, hearts and …plusses.
I later learned that the “plus” was actually the cross from the Swiss flag. Once cooled down, we’d put the cookies into 2 tin cans and I’d get to take one upstairs to my parents.
Once I came back downstairs and she asked me, “So, did mom and dad like them?”
“I like them” was my answer. Only then did she realize that not many cookies ever made it to my parents’.
The recipe:
250 g soft butter
225 g sugar
1 pinch of salt
3 fresh eggs
1 Bio-Lemon for the zest
500 g flour
1 fresh yolk
1 spoonfull of milk
- Whisk the eggs in a large bowl. Blend in sugar and beat until mixture is thick and pale, about 10 minutes. Mix in the melted butter and salt. Gradually fold in the flour and lemon zest. Cover and refrigerate for at least one hour or, preferably, overnight.
- Preheat oven to 165° C.
- On a floured surface, roll out dough to 6-7mm thickness. Cut into desired shapes using cookie cutters. Place cookies on the cookie sheet. Brush with beaten egg yolks.
- Bake in preheated oven until golden at the edges, 15 to 20 minutes. Cool cookies on racks.
Democracy/ White Shirt #7
…or how we spent the revolution/coup d’état.
My memories of those days of Christmas 1989 are somewhat blurred. I remember there were rumours of unrest in the streets of Timișoara. A support rally for the communist party was organised in Bucharest. Sometime before Christmas Eve, the phone rang: dad was called to go “protect the factory” he was working in as an engineer. He gambled and didn’t go. A friend of his came over to bring us some Christmas presents, but then couldn’t get back home, as there was shooting around the television building he had to pass on his way. So he returned and we spent Christmas together in our mansard, afraid and curious and glued to the tv: eventually, the dictator couple was overthrown. Live broadcast! “We’re free! Democracy, at last!” dad yelled.
My great grandma, born 1904, had immigrated from Switzerland in 1927. Now she ranted from behind the stove: “…Democracy?! We needed 500 years to learn how to deal with democracy. And you think you got it all just like that, overnight?”
Dad got frantic: “You bitter old woman! Can’t you, for once, rejoice?”
30 years passed in a blink.