Bucuresti 2057

Un text despre București din 2057, când fiul meu va avea vârsta mea de acum.
Toate fotografiile sunt realizate de Stefan Tuchila in cadrul proiectului Ultimul Etaj.


Text in English here.

Dragul meu,

Ai câștigat alegerile… Felicitări! Să fie într-un ceas bun.

Cumva însă ne așteptam. De când erai mic mă întrebam cum ar fi sa ajungi într-o zi în fruntea acestui oraș pe care l-am iubit atât, l-am părăsit apoi și l-am regăsit mult mai târziu: haotic, dinamic, chinuitor. 

În fond, semnele se arătau de pe-atunci. Într-o dimineață de vară ne-ai zis “Azi sunt primar! Poftiți la mine în birou” și ne-ai invitat în capătul balconului, în pampers și cu un tricou roșu, hotărât. Am râs noi, dar parcă se potrivea. Aveai doi ani jumate, stăteam încă pe Splai, în “blocul cu zei”, prin fața căruia Dâmbovița curgea tristă într-un canal cu pereți de beton. 

Acum ai vârsta pe care o aveam eu atunci. S-au schimbat multe între timp. Mă întreb ce schimbări o să aduci tu. 

***

Se știe că viitorul e în densificarea locuirii, adică în orașe, desigur. Până la urmă traiul urban e cel mai eficient, drumurile-s scurte și diversitatea e proporțională cu dimensiunea: cu cât e orașul mai mare, cu atât oferă mai multe șanse tuturor: divertisment, cultură, locuri de muncă, educație. 

De aici vine magnetismul orașelor mari. Un oraș mare își poate permite o varietate de localuri, grădină botanică, universitate, operă și un transport în comun excelent. Sub 1 milion de locuitori nu se poate vorbi de metrou, o investiție scumpă, pentru care e nevoie de o masă critică de utilizatori. Cu cât e folosit de mai mulți, transportul în comun devine mai rentabil. Cel mai bun exemplu e tramvaiul, tradițional mijloc de transport electric: cu cât îl folosesc mai puțini, devine mai scump de întreținut și mai neglijat. Dacă scădem sub un anumit prag, nu ni-l mai putem permite, și ajungem să mergem toți cu mașinile personale.

Se spune că orașul e un organism eficient, însă asta e valabil doar atâta timp cât e administrat corect. Orice sistem administrat prost duce la neîncredere în autoritate, corupție, instabilitate politică și în final la scădere economică, la sărăcie. E un cerc vicios, se creează sectoare de populație vulnerabile, care depind mai mult de administrație și ajung mai expuse abuzurilor. 

Într-un asemenea context nu e de mirare că nivelul de agresivitate crește proporțional cu complicațiile la care e supus cetățeanul pentru a obține servicii de bază. De aceea majoritatea orașelor din top 10 în statisticile cu calitatea vieții sunt din Elveția și Germania, iar București se află tradițional în jumătatea inferioară a clasamentului. 

Pe primul loc concurează de ani buni Viena cu Zürich, orașe în care te orientezi ușor, în care cetățenii au încredere în edili, care la rândul lor îi tratează cu respect și îi ascultă: sunt exemple de bună guvernare. Aceasta este de obicei participativă: locuitorii cartierelor iau parte la deciziile și la bunul mers al orașului împreună cu profesioniștii, iar administrația ia hotărâri în mod transparent. În București grupurile de inițiativă civică au apărut în urma unor conflicte de interes între primării și cetățeni începând cu 2010.

***

La ultimul cutremur mare, în 2027, tu aveai 10 ani. Administrația ratase monumental să facă față dezastrului, crescând enorm numărul victimelor, așa cum se întâmplase și la incendiul din Colectiv, în 2015, doi ani înainte sa te naști, când muriseră mai mulți oameni în spitale decât în incendiul propriu-zis. De atunci înainte bucureștenii au învățat și societatea civilă s-a organizat mai bine, implicându-se în operaţiuni de pregătire pentru molime și reacție în caz de seism. 

Anii 2020 au fost un deceniu agitat: a început cu pandemia Covid-19 și a continuat cu mișcările de extremă dreapta, de parcă Europa se săturase de democrația cu greu câștigată în Est cu 30 de ani mai devreme: din Franța până în Polonia și din Ungaria până în Germania, așteptările multora fuseseră dezamăgite, și noii extremiști călcau senin în picioare drepturile minorităților, femeilor și categoriilor vulnerabile. Însă au învățat apoi, cu greu, după demonstrații violente, că oraşele trebuie să fie în primul rând comunități: un oraş fără oameni nu ar exista.

Multă vreme orașul nostru fusese renumit peste hotare pentru dinamica sa deosebită, șansele pe care le oferea tuturor, pentru ieftinătatea băuturii și viața socială bogată. Un fel de paradise city, ca Mahagonny al lui Brecht, „un loc al plăcerilor, în care nimeni nu lucrează, toată lumea bea, joacă, se ceartă și merge la prostituate, tot ceea ce contează este dacă îți poți permite serviciile.

Toleranța la opinii, stilurile de viață diverse și relativa siguranța socială au scăzut în timp, pe măsură ce orașul a fost administrat din ce în ce mai prost și a devenit mai cald. Asta s-a reflectat în cifre: după 1992 mirajul nu a mai ținut și populația a început să scadă spre 1,8 milioane de locuitori. 

Cei 30 de ani care au urmat prăbușirii regimului totalitar în care am crescut eu au însemnat o tranziție devenită parcă eternă. Generația mea a îmbătrânit așteptând ceva care nu se mai întâmpla. Pe atunci, străzile erau atât de pline în orice zi a săptămânii, încât ai fi zis că nu lucra nimeni în birourile pe care le tot construiau dezvoltatorii imobiliari. 

În 2020 a venit pe neașteptate pandemia care a schimbat totul. Din păcate, tocmai greul și catastrofele ne învață, nu creștem din situațiile ușoare. Cu fiecare cutremur, incendiu și pandemie, oamenii învață să construiască mai sigur, introduc norme de securitate și igienă și modernizează dotările edilitare, regândind regulamentele urbane și adaptându-le la viața actuală, cum au făcut în evul mediu, amplasând fântâni la fiecare răspântie mai importantă.

Încet, clima s-a schimbat peste tot: în București, temperatura medie a crescut cu câteva grade, care au fost susținute de ambuteiajul continuu și mai ales de “toaletarea” copacilor. Odată înlocuită umbra lor răcoroasă cu aere condiționate care picură în capetele trecătorilor din aprilie până în octombrie, făcând verile mai greu de suportat. 

Bucureștenii au devenit migranți climatici, refugiați către munți vreme de câte patru luni pe an. Însă fluxul sufocant de mașini nu s-a redus pentru că ar fi înțeles lumea ceva, ci abia după ce s-a ajuns la o criză: exasperați de ambuteiajul continuu de pe DN, prahovenii se apucaseră să incendieze mașinile mari și negre cu număr “B”. 

De aceea s-a săpat atunci tunelul Băicoi – Brașov și s-a făcut în fine autostrada Pitești – Sibiu, care unește Muntenia cu Transilvania. 

Un oraș din care oricine își poate permite să fugă de caniculă ajunge semi-părăsit o treime din an – și sufocat de mașini în restul timpului. Multe localuri nu pot face față acestui flux variabil și ajung să-și închidă porțile pentru totdeauna, sărăcind peisajul culinar. Nu mai poți merge „“la  chinezul de pe Occidentului”, „“la Frog”, „“la turcul de pe Viilor”, „“la ruși”, ajungi să comanzi totul online. Dar nu pentru mâncare ieșeai în oraș, ci pentru divertisment, ca să te vezi cu lumea. Care însă nu mai ieșea nici ea de când cu pandemia. Odată cu restaurantele dispar și cârciumile și dacă nu mai ieși, mai dispare un motiv pentru a sta în București. Atunci ai putea sta și în alt oraș, care-ți oferă mai mult. 

De ce să te chinui într-o capitală pusă pe butuci de atâtea administrații incompetente și hrăpărețe, cu locuri de parcare insuficiente, clădiri cu risc seismic, creșe și școli închise sau suprasolicitate, parcuri neîngrijite și cotropite de concerte și festivaluri care terorizează cu decibelii lor cartiere întregi? O vreme lumea a mai lucrat de acasă, apoi a realizat că lucrurile nu se vor schimba prea curând și că e preferabil să se mute într-un oraș mai mic, care funcționează însă mai bine. 

Înțelegând asta, cine a putut, a plecat atunci la Cluj, la Iași sau la Constanța, unde serviciile erau mai ieftine, zonele verzi mai aproape și-ți dădeau liniștea. La ce bun un „Green Village” pentru care trebuia să traversezi orașul în traficul infernal? Petreceai în mașină ore pe care le-ai fi putut petrece cu cei dragi. Și ajungeai acasă complet agresiv – „câți isterici erau azi în trafic!” Ajunsesei chiar tu unul dintre ei..

În orașul mai mic și venitul tău era poate puțin mai mic – dar totul era mai ieftin și la îndemână – atât de practic! 

Călătorind mai puțin și mai chibzuit, lumea a adus acasă modele de viață care nu se mai potriveau cu “more is more” și „“legea e pentru fraieri” ale anilor 2010-20. Adversitatea față de opulență, combinată cu noile norme sanitare au dus în timp la schimbări profunde ale locuirii în oraș. 

***

Când izbucnise pandemia și au fost obligați să stea în case la primul lockdown, martie – iunie 2020, bucureștenii au început să-și descopere proximitatea. Pe atunci făceam curatoriat pentru evenimentul Street Delivery, care se întâmpla de 15 ani mereu pe strada Verona, pe care își propusese să o transforme în axă verde, pietonală, de la est la vest. Ca urmare a noilor reglementări, în acel an evenimentul a fost spart în insule prin tot orașul și tema lui s-a numit ReSoluții. Au fost atunci premiate proiecte care propuneau îmbunătățirea spațiului din preajma casei. 

Pâna în toamna 2020, unele din aceste mici proiecte au crescut, prinzând rădăcini și au început să fie reproduse apoi în alte cartiere. Treptat pe acoperișurile multor blocuri au apărut straturi de flori și stupi, întâi pe cele din jurul Cișmigiului și în grădinile din cartierul Dorobanți, apoi în Pantelimon și Militari – deși eram pe atunci singura capitală europeană în care apicultura nu era încurajată, ci chiar explicit interzisă. Ceea ce este absurd, pentru că mierea „de oraș” e chiar mai curată decât cea „de țară” pentru că albinele pot filtra noxele, dar nu pesticidele din mediu. În mod paradoxal, printre primii guerilla gardeners au fost chiar dintre angajații Palatului Parlamentului, care plantaseră o mică grădină de zarzavat chiar în curtea acestuia.

Pandemia din 2020 a grăbit unele schimbări care începuseră de ceva vreme. Printre ele a fost regândirea spațiului urban. Întai au ieșit din uz mall-urile, mari, rare, în care se înghesuiau odată oamenii – ele oricum aminteau populației de isteria consumului ce a urmat sărăciei din anii 1980. În unele cartiere lipseau pe atunci spațiile comerciale aproape de tot – acolo a fost susținută apariția piețelor volante, două-trei zile pe săptămână, cum era deja cea de pe colțul Universității, unde mergeam joia și vinerea cu tine-n cărucior și mai târziu pe bicicletă, să luam mure, gutui și telemea. 

S-au lărgit trotuarele, a scăzut importanța mașinilor, care ajunseseră să egaleze numărul de locuitori în 2021, înfundând străzile de luni până vineri și dispărând misterios în weekend. Au ieșit în fine din modă SUV-urile lătărețe și greoaie, care își permiteau să blocheze mai multe locuri de parcare deodată, status simboluri pe care nimeni nu și-ar fi permis să și le cumpere din salarii. 

Irosirea resurselor în sine a devenit marca parveniților din vremuri apuse. Small is the new big, știa de-acum orice copil, iar copiii au devenit mai chibzuiți decât părinții și bunicii lor, preferând experiențele în locul averilor.

S-a introdus pietonalizarea temporară: pe multe străzi se interzice circulația mașinilor pe timpul serii, ceea ce a încurajat localurile din cartiere.

Încet, lumea a început să perceapă în fine spațiul public ca fiind al tuturor, nu al nimănui, așa că s-au demodat și gardurile înalte. O stradă cu garduri de 3 metri devine un drum între metereze, nu e plăcută și te face să te întrebi “Ce au aici așa important de ascuns? 

Apoi în jurul orașului a crescut o centură de sere și grădini comunitare pe care le poți închiria anual, pentru a crește legume aproape de casă. Au revenit în vogă străzile mici, umbrite de pini și stejari. E ușor să te orientezi prin orașul nostru, au fost puse indicatoare și infografice peste tot, în speranța că se vor întoarce acum pentru calitatea serviciilor turiștii care veneau odată pentru… băutura ieftină.

Lumea a înțeles că răcoarea e asigurată în primul rând de umbră, nu de aere condiționate care încălzesc în jur și costă aiurea. Astfel au fost dotate clădirile cu jaluzele pe fațadă și brise soleil

Inspirați de modelul orașelor grecești, edilii au introdus programul „Umbra” – o soluție ieftină și care transforma apartamentele în sere și uniformiza fațadele, în locul programelor de anvelopare termică cu care se chinuiseră prin 2010-20. 

Pentru a descongestiona străzile și a crea spații de socializare aproape de casă, parterurile blocurilor au fost transformate în magazine de cartier și în locuri de parcare. S-a început plantarea arborilor pe ambele părți ale străzilor și la orice intersecție posibilă s-au făcut parcuri mici în locurile eliberate de mașini. Acum ai acces la spații verzi pe orice colț de stradă, nu mai e nevoie să călătorești până la un parc. Seniorii și mamele cu copii mici au fost primii care au profitat de aceste îmbunătățiri.

Odată cu deschiderea pentru modelul grecesc de oraș, potrivit climei aride, de stepă de aici, s-au introdus și alte învățăminte din experiența elenă, unde evident tonul fusese dat de capitală: Atena era pe atunci oricum unul din cele mai dense orașe din Europa, după ce crescuse în mai puțin de două sute de ani de la 4000 de locuitori, adunați ca într-un sat mai mare în jurul ruinelor istorice la 1833, la 3 milioane în 2020

Pentru a putea primi valul de imigranți greci veniți din Asia Mică începând cu 1920, atenienii inventaseră și reproduceau la nesfârșit în orice cartier polikatoikia,  un tip de imobil de 4-7 etaje, cu structură simplă, de beton, care reprezintă între timp majoritatea covârșitoare a construcțiilor din orașele grecești. Cele construite inițial respectau regulile de urbanism și erau plăcute, cu tavane suficient de înalte, cu apartamente de 100m2 și balcoane prietenoase, însă după anii 1960 calitatea construcțiilor a început sa scadă în favoarea profitului.

Ne gândeam noi atunci măcar să nu repetăm greșelile atenienilor: prioritizarea intereselor dezvoltatorilor imobiliari, cu ignorarea regulilor de dezvoltare urbană, care au dus la construirea unor blocuri mult prea aproape unele de altele și “față în față”. Pentru a le face loc, atenienii își demolaseră clădirile mai vechi, clasiciste.  

Dar asta se întâmpla deja oricum la noi, până și în parcurile “retrocedate” și exploatate imobiliar. Apoi, reproducerea aproape identică a aceluiași model anost de clădire pe orice teren. Cât mai înaltă! Și cât mai ieftină să fie! Dar cu apartamente scumpe, mari, rezidențiale, cu o medie de 75m2, de la 3 camere în sus, contrazicând nevoia bucureștenilor de apartamente mici și mai accesibile. Pe acestea, generația mea le greșise deja. 

Rămăsese doar fetișizarea substanței istorice, principiul pe care Atena își construise întreaga identitate modernă. Din lipsă de interes și de educație și din cauza situației neclare a proprietății, bucureștenii își neglijaseră timp de decenii patrimoniul – sau ce rămăsese din el după sistematizarea și demolările comuniste. Asta mai lipsea, să sară acum în extrema opusă, transformand în Art Deco fals fațadele de bloc din anii 1980.

În fond, București avea multe în comun cu Atena, sora lui mai mare din toate punctele de vedere. 

Însă marea îi lipsea. Capitala noastră apăruse în mijlocul Bărăganului semiarid, într-un pliu al terenului erodat de Dâmbovița, ca târg la răscrucea unor rute comerciale între Levant și Europa de Vest. Clima de aici fusese mereu relativ aspră, cu extreme termice, chiar și înainte de criza climatică, dacă e să comparăm cu majoritatea așezărilor din zonă, care se aflau “sub munte” sau la o apă mai mare, navigabilă.

În timp, orașul a tot crescut, cel mai mult în timpul industrializării, și s-a triplat între 1912-1948, depășind 1 milion de locuitori, apoi într-un nou val după 1966, cu centralizarea forțată de comuniști, ca să ajungă la peste 2 milioane în 1992. 

Ca în Atena, orașul se dezvoltase fără consistență, deloc armonios în învălmășeala de stiluri și forme, multe din ele care se contraziceau încă de când apăruseră (cum ar fi neoromânescul tradițional cu modernismul liberal la final de secol XIX și început de sec. XX). Crescând rapid și cu administrații schimbătoare, care nu apucau să termine de realizat proiectele începute, orașul fusese lovit de diverse sistematizări, toate începute și neduse la bun sfârșit. 

Așa s-au împământenit aici haosul, heterogenitatea urbană, reflectate în felul în care se amestecă stilurile arhitecturale și conviețuiesc detalii din micul Paris cu o mică Moscova și cu un mic Istanbul. Fiecare făcea ce credea de cuviință, închidea balcoane, personaliza fațada, trăgea un gard pe unde i se părea mai avenit. Abia după pandemia din 2020 au reapărut balcoanele deschise, după ce fuseseră atâta timp folosite ca spații de depozitare. În fond, balconul este cel ce ține umbra trotuarelor și fațadei și oferă un spațiu semi public, în care poți interacționa cu alții și pe timp de lockdown, fără riscul de a te molipsi (distanțare socială îi spuneau pe atunci). 

Iar râul, batrâna Dâmbovița, pe firul căreia se întemeiase odată orașul, a devenit centrul de interes absolut. La un concurs organizat de Ordinul Arhitecților în 2020, proiectul câștigător a propus o serie de poduri care mutau acțiunea din centrul orașului direct PE râu, schimbând malurile cu aspect de canal industrial, făcute la iuțeală în anii 1980, în veritabile grădini în pantă. 

Apa a devenit tema esențială a capitalei: sunt acum peste tot bazine de înot, ștranduri și, mai ales, fântâni cu apă potabilă! Nimeni nu ar mai cumpăra astăzi PETuri cu apă de la magazin, ca pe vremea mea. Plasticul de unică folosință ajunsese oricum o absurditate și Uniunea Europeană a interzis folosirea lui începând din 2019 pentru a proteja râurile și mările.
S-au redescoperit izvoarele naturale ale orașului, ca Bucureștioara. În parcuri s-a revenit la WC-uri publice cu apă, convertite în restaurante după anii 1990. Odată cu noua administrație aleasă în 2020, toată lumea a înțeles ce biznis fuseseră contractele private pentru WC-uri publice, nepotrivit numite “eco.” 

Acum lacul Herăstrău e curat, se organizează aici regulat întreceri de înot, culminând cu marea traversare din Aprilie, la care 300 de oameni înoată de la Pescăruș până la elegantul pod pietonal de sub pasajul de cale ferată.

S-a văzut că de fapt nu densitatea în sine deranjează, ci calitatea designului urban din zonele densificate. Marele deal interzis pe care se aflau Palatul Parlamentului și Catedrala Mântuirii Neamului, înconjurate de un zid și păzite de jandarmi, a fost deschis publicului în 2025 și parțial convertit în cartier high rise. Pe locul unde fusese odată băgat în pământ stadionul Republicii și complet distrus cartierul Uranus, s-a construit baza sportiva cu același nume, cu bazinele de înot și arena deschisă, cum era odată renumitul ștrand Kiseleff unde mergeam când eram mică la cursuri.

Cartierele vechi și liniștite, cu străzi întortocheate, cu copaci care asigură destulă umbră vara și frâng crivățul iarna, creând un microclimat mai blând, sunt foarte apreciatepentru scara lor umană. 

Dacă apar aici câteva blocuri P+14, contrazicând reteaua urbană mărunta, infrastructura nu face față și colapsează: cu blocuri făcute rapid pe bani puțini, fără design și cât mai înalte, printre case mai mici și elegante, care s-au păstrat în timp, canalizarea devine insuficientă, trotuarele și parcurile se transformă într-o mare parcare, străzile înguste neputând prelua atâta trafic. Avantajul de a locui într-o casă urâtă este că pe a ta nu o vezi din afară. Însă dacă în jur încep să apară multe asemenea blocuri, densitatea cartierului depășește posibilitățile acestuia și oamenii încep să se certe pe locurile de parcare, spațiul verde dispare sub mașini, piețele sunt sacrificate pentru a fi înlocuite cu baruri cool, unde vin oameni să petreacă mai ales sâmbătă seara, dar spațiul public ramane mort în restul săptămânii. Astfel, calitatea vieții urbane scade în zonă, anulând motivul investiției dezvoltatorului. 

În timp s-a văzut că merită respectate reglementările urbane și densitățile stabilite în PUZ-uri.

În restul orașului se merge acum pe conversia spațiilor existente. Miile de birouri goale se transformă treptat în apartamente șic, mall-urile au devenit centre comunitare, iar vechile spații industriale și clădirile de patrimoniu sunt restaurate în cadrul unui program susținut de primărie. Pentru a fi apoi reactivate cu funcțiuni diferite. 

În primă instanță s-a început cu un program de scutire de taxe pe două decenii pentru cei care investeau în salvarea patrimoniului. Aceasta e o operațiune costisitoare, întrucât prevede atât consolidarea structurii, cât și refacerea detaliilor. Însă dacă sunt reproduse peste tot aceleași clădiri mari cu arhitectura anonimă, repetată în orice climă și relief și lipsită de istorie vie, orașul devine anonim – puțini ar vrea sa meargă ca turiști la Pyongyang pentru arhitectura apăsătoare cu detalii care se repetă la nesfârșit, care îți urlă în față că nu există individualism și că sistemul e mai tare decât oricine. 

Pe măsură ce structurile de patrimoniu au reintrat în circuit, primăria a restaurat și refuncționalizat o parte din ele, începând cu parking Ciclop de la 1923, o parcare istorică în mijlocul orașului și hanul Solacolu, devenit centru cultural după expropriere, în jurul căruia s-a reactivat toata zona căii Moșilor Vechi, unde erau odată atelierele și manufacturile meșteșugarilor.

Așa a început și reorganizarea cartierelor: nu mai există cartier dormitor ca Bercenii sau cartier- corporatist ca Pipera, între care să facă bieții oameni naveta zilnic. S-au introdus funcțiuni diferite în toate cartierele, sunt parcuri, stranduri și arene de sport, grădini de vară – cinema. Și se poartă locurile de muncă part-time cu program de lucru decalat, mai liber, birourile fiind prioritizate pentru familiști și persoane care nu pot lucra acasă.

Cu mare succes, după alegerile din 2024 s-au introdus cele 20 de districte metropolitane în locul sectoarelor în forma de pizza. Fiind unități administrative mai mici, edililor le e mai ușor să răspundă de ele, să știe problemele, nu mai sunt situații ca înainte, unde aveai în același sector piața Unirii din buricu’ târgului și aleea Livezilor din Ferentari, din care cea din urmă apărea la știri doar în preajma alegerilor.

Administrația în sine s-a schimbat complet. Edilii se plimbă regulat pe străzi, la oră de vârf și pe orice vreme, cu transportul în comun, pe jos sau cu bicicleta, fără șofer și fără pază, ca să urmărească bunul mers al lucrurilor din orașul lor, pentru că au învățat că nu poți ști cu adevărat care sunt problemele orașului tău dacă locuiești în afara lui și-l traversezi doar la bordul unui SUV cu șofer și pază, cum făcuseră cei mai mulți în primele decenii ale secolului.

Oricum, numărul paznicilor a scăzut enorm. Vremurile cu secretare țâfnoase, bodyguard care face triajul la Urgență, pază la farmacie și la magazinele alimentare au apus demult. 

Serviciul public a ajuns o chestiune respectabilă și respectuoasă: nu ești bugetar ca să stăpânești sau abuzezi cetățenii, ci ca să-i servești. Cu servicii bune, toată lumea profită.

A fost apoi reforma educației. Întâi din cauza lipsei de spațiu rezultate în urma noilor norme sanitare (pandemia!), orele de școală au început să se țină în muzee, în sere, în parcuri și grădini, și în bazine de înot. Văzându-se rezultatele excelente și fiind nevoie de suplimentarea personalului, acum cu clase mult mai mici, de 10-15 copii, schimbările au continuat: pe lângă profesorii clasici au început să predea profesioniști din domenii diferite, măcar câteva ore pe săptămână. A devenit la modă să lucrezi în serviciul public. 

Vechile clădiri ale școlilor sunt acum centre comunitare, cu spații publice pentru riverani, folosite mai ales de oameni tineri, însă deschise și seniorilor, cu biblioteci și săli multifuncționale. Regulat se fac aici antrenamente pentru reacția în caz de seism: lumea a ținut minte de la ultimul mare cutremur că speranța e în societatea civilă, nu în sistem.

Cu toate complicațiile climatice și administrative – sau poate tocmai din cauza lor – București a devenit un oraș plăcut, cu spații publice diverse. Pentru care aveam de fapt mare potențial. 

Să vedem ce o să faci tu acum din el. Succes!

Dorothee Hasnaș, arhitect și manager cultural, a fost curator Street Delivery 201 5-2021 din partea Ordinului Arhitecților din România. A moderat “București Cotidian”, o emisiune live despre viața în cartierele capitalei, unde invitații au fost riveranii cartierelor și specialiști din diverse domenii caracteristice respectivei zone. Printre proiectele editoriale sale se numara forturi.ro, uranusacum.ro, maicugoldstein.ro si artaferoneriei.ro.

Windows/ White Shirt #11

The nineties were so much like the dull grey power suits that they spawned. Stiff and unadventurous they seemed, but my, what was hiding beneath that rough fabric! Linda Evangelista and the super models. These big lipped men, Jagger and Tyler, always a cigarette sticking out of somewhere.

New borders defined the East and the West; still some fear loomed in the wake of the eighties. We were getting bored in high school, spending lots of time playing pool and drinking, discovering love and preparing for faculty. Our parents were working, and money was more than it is today – so was hope.

Sometimes we’d gather at my parents’ house when they were at work, and tried out crazy things. Even cooking! We talked about the wonderful things we’d do with our lives one day. The places we’d see and the things we’d do. We took so many things for granted back then. That we’d still talk to one another. That we’d have the guts. That passion will always be part of it.

One day you teased me about something and I chased you down the stairs – my sandal flew right through the bathroom window – clink! I felt so ashamed… You went to replace the glass sheet before dad would find out. There used to be a “Windows and Mirrors” shop on the boulevard. It’s a betting store now. I don’t even know where I’d get a window replaced today. But the again, I don’t throw sandals anymore.

Like a snake sheds its skin, I shed my white shirts while writing a series of memories – to be found in this link.

the song to go with it

a link to some famous white shirts of the 90es

Demolition/ White Shirt #10

When I was growing up, this roof had bright orange tiles. Two old sisters and their little black Pomeranian mongrel lived under it. Through open windows you could hear an old hag downstairs eternally cursing at her grandson.

While out there in the city centre big demolitions carried whole neighbourhoods off, here in the north we seemed quite safe. Until one day, when excavators showed up and tore down all houses around the market hall at the end of our street. They went onwards erasing both sides of the boulevard.
In a couple of years, a curtain of prefab high-rise concrete slabs had replaced the little houses with their neat gardens. As they drew nearer, the concrete slabs scared me. I feared they’d make my whole world disappear. Our neighbourhood was going to be flattened and get replaced by a new botanical garden, on Ceausescu’s latest whim, rumour had it. In 1989, the excavators stopped at the end of our street.
The cursed grandson either fled to the US long ago – or is now in office in the government.

Like a snake sheds its skin, I shed my white shirts while writing a series of memories – to be found in this link.

Gone/ White Shirt #9

I miss you so much sometimes. Even though next May it’ll be 25 years since that Wednesday afternoon when I said, “Let’s skip school and go bathe in the lake instead!” But I stayed on the shore and you went out swimming and never came back. I just waited there and I couldn’t believe it. On Saturday we were going to…

That Saturday I stood at your coffin and still wouldn’t believe it. They put you in a grave, instead. Since that day I’ve missed you more than I lived before I met you. I’ll always miss your eyes and your smile and your crazy ideas and your beautiful poems.
I often wonder what life would have been like, had we had more time together.

Like a snake sheds its skin, I shed my white shirts while writing a series of memories – to be found in this link.

Mailänderli/ White Shirt #8

Back in the eighties when I was a kid, my originally Swiss great grandma lived in the ground floor of our house. Together we’d bake these wonderful Christmas cookies “from home”, as she said. First she’d roam around the markets for a few days and obtained some eggs, some flour, margarine and sugar. Sometimes she’d even get a lemon! For the zest.

She’d prepare the dough and leave it in the pantry overnight. Then we’d spend the whole next day in the kitchen kneading, rolling and cutting dough. We’d bake little stars, hearts and …plusses.
I later learned that the “plus” was actually the cross from the Swiss flag. Once cooled down, we’d put the cookies into 2 tin cans and I’d get to take one upstairs to my parents.
Once I came back downstairs and she asked me, “So, did mom and dad like them?
I like them” was my answer. Only then did she realize that not many cookies ever made it to my parents’.

The recipe:

250 g soft butter
225 g sugar
1 pinch of salt
3 fresh eggs
1 Bio-Lemon for the zest
500 g flour
1 fresh yolk
1 spoonfull of milk

  1. Whisk the eggs in a large bowl. Blend in sugar and beat until mixture is thick and pale, about 10 minutes. Mix in the melted butter and salt. Gradually fold in the flour and lemon zest. Cover and refrigerate for at least one hour or, preferably, overnight.
  2. Preheat oven to 165° C. 
  3. On a floured surface, roll out dough to 6-7mm thickness. Cut into desired shapes using cookie cutters. Place cookies on the cookie sheet. Brush with beaten egg yolks.
  4. Bake in preheated oven until golden at the edges, 15 to 20 minutes. Cool cookies on racks.

Like a snake sheds its skin, I shed my white shirts while writing a series of memories – to be found in this link.

Democracy/ White Shirt #7

…or how we spent the revolution/coup d’état.

My memories of those days of Christmas 1989 are somewhat blurred. I remember there were rumours of unrest in the streets of Timișoara. A support rally for the communist party was organised in Bucharest. Sometime before Christmas Eve, the phone rang: dad was called to go “protect the factory” he was working in as an engineer. He gambled and didn’t go. A friend of his came over to bring us some Christmas presents, but then couldn’t get back home, as there was shooting around the television building he had to pass on his way. So he returned and we spent Christmas together in our mansard, afraid and curious and glued to the tv: eventually, the dictator couple was overthrown. Live broadcast! “We’re free! Democracy, at last!” dad yelled.

My great grandma, born 1904, had immigrated from Switzerland in 1927. Now she ranted from behind the stove: “…Democracy?! We needed 500 years to learn how to deal with democracy. And you think you got it all just like that, overnight?”
Dad got frantic: “You bitter old woman! Can’t you, for once, rejoice?”

30 years passed in a blink.

Like a snake sheds its skin, I shed my white shirts while writing a series of memories – to be found in this link.

Oleander/ White Shirt #6

Great-grandma had come from Switzerland to Romania in 1927 as a trained nanny for children with disabilities. Among the things which she attempted to reconstruct in her new country that’d remind her of home was a typically Swiss garden: with flowerbeds and gravel roads, bergenia, violets, tulips, periwinkle, hydrangea, forsythia, rose-beds and an ivy-covered fence.
As people from the North need a constant reminder of their longing for the South, a Mediterranean twist was added: 4 oleanders in wooden crates shed our garden table from our neighbours’ prying eyes, 2 white and 2 pink ones.

She’d tend to the garden almost every day, so I grew up learning plants by their German or botanical name more than by their Romanian ones. The oleanders grew heavier each year and they needed to be carried down the spiral staircase to the basement every winter. Sometimes they got lice and had to be treated. Sometimes dad didn’t look sad at all when they had to be pruned dramatically, as that would decrease their size and weight proportionately.
They survived everything – except the collapse of the communist party.  When, after years of applying for permits in vain, upon the fall of the regime in 1989, we where finally authorised to switch from heating with wood stoves to central heating, the oleanders snuffed it.

Like a snake sheds its skin, I shed my white shirts while writing a series of memories – to be found in this link.

Landowner/ White Shirt #5

Before 1989 we were taught in school about how the incredibly cruel bourgeois landowners had enslaved and tortured the peasants.
I knew that in the old times grandma had owned some land and a horse. It was therefore hard to imagine the most sweet-natured person I knew mistreat any living being, let alone another fellow human.
After the revolution I learned that grandma had been a lawyer in her youth. A city gal through and through, but in love with nature and horseback riding, she had taken up a credit for a few hectares of land close to Bucharest, bought the aforementioned horse and a pair of oxen and had spent most of her free time riding through the fields.
In January 1948 the bar associations were dismantled and lawyers banned from practicing law under the new regime.
In March 1949 the collectivization of agriculture began: everything was confiscated, nationalized; the animals were put into a collective farm. The horse refused any food and dropped dead after a week.
Until this day I have never met anyone more sweet-natured and serene than my grandma.

Like a snake sheds its skin, I shed my white shirts while writing a series of memories – to be found in this link.

No photo description available.

First Snow/ White Shirt #4

One late autumn day in 1982, two couples spent a night at the Horezu Monastery with their kids. The next morning they were going to gather chestnuts in the woods nearby. But when they woke up, a thick layer of snow had covered everything, blinding white.
So we went for a walk in the woods instead. On the way back, I climbed on a gate to avoid being trampled on by the cows returning to the village in the evening. Clouds of steam from her nostrils. A cow stopped, turned and licked my face.

Every winter on the first day of snow my mind goes back to that morning. The peace of that monastery, the order that seems to come to this world along with the snow.

Like a snake sheds its skin, I shed my white shirts while writing a series of memories – to be found in this link.

Restructured/ White Shirt #3

2008. On November 27, I got fired. One day after my 30th birthday. It wasn’t even the first time I got “restructured”, but it was a painful one. We had played “happy family” for some time at the office, now we started playing “last in first out”. It taught me that one dreams and grows alone. And the world doesn’t end with that nice job in a cosy architecture office in Zürich.

Like a snake sheds its skin, I shed my white shirts while writing a series of memories – to be found in this link.